MentalClas

Psihologi si psihoterapeuti in Pitesti

   Jul 23

CE VOR FEMEILE DE LA BARBATI?

LISTA INITIALA (sa zicem la 25 DE ANI)
1. Sa fie frumos
2. Sa aiba succes financiar
3. Sa asculte cu atentie
4. Sa aiba simtul umorului
5. Sa fie in buna forma fizica
6. Sa se imbrace elegant
7. Sa aprecieze lucrurile fine
8. Sa fie plin de surprize placute
9. Sa fie un amant grozav

10. Sa o iubeasca

LISTA REVIZUITA (35 DE ANI)
1. Sa fie dragut (de preferinta cu par pe cap)
2. Sa deschida usa , sa tina scaunul la masa
3. Sa aiba suficienti bani pentru o cina placuta
4. Sa asculte mai mult decat vorbeste
5. Sa rada la glumele ei
6. Sa aduca cumparaturile din piata
7. Sa aiba cel putin o cravata si o pereche de sosete curate
8. Sa ii placa mancarea gatita acasa, sa-i faca ei ceai
9. Sa isi aminteasca onomasticile si aniversarile
10. Sa fie romantic macar o data pe saptamana
11. Inca.. sa o mai iubeasca.

LISTA REVIZUITA (45 DE ANI)
1. Sa nu fie prea urat (merge si daca e chel)
2. Sa nu porneasca masina pana nu se urca si ea
3. Sa ii paseze ei de bunavoie telecomanda
4. Sa dea din cap cand vorbeste ea (vertical bineinteles)
5. Sa-si aminteasca replicile la bancuri
6. Sa fie in forma destul de buna incat sa poata muta mobila din cand in cand
7. Sa poarte o camasa care sa-i ascunda burta
8. Sa fie inca de acord sa-i viziteze pe parintii ei
9. Sa lase jos capacul de la toaleta
10. Sa se barbiereasca in majoritatea week-end-urilor.
11. Inca sa o mai iubeasca.

LISTA REVIZUITA (55 DE ANI)
1. Sa-si smulga pilozitatile nazale
2. Sa nu se scarpine si sa nu ragaie in public
3. Sa nu imprumute bani prea des
4. Sa nu adoarma cand vorbeste ea
5. Sa nu repete acelasi banc de prea multe ori
6. Sa fie in forma fizica suficient de buna incat sa se poata da jos de pe canapea macar in week-end
7. Sa poarte in majoritatea timpului sosete ce se potrivesc una cu alta
8. Sa aprecieze o cina in doi, fie chiar si in fata tv-ului
9. Sa rosteasca mai mult de trei vorbe cand raspunde la telefon rudelor ei
10. Sa se barbiereasca macar in unele week-end-uri
11. Inca sa o mai iubeasca.

LISTA REVIZUITA (65 DE ANI)
1. Sa-si aminteasca unde e baia
2. Sa-si aminteasca sa iasa din baie
3. Sa nu necesite prea multi bani pentru medicamente
4. Sa nu sforaie prea tare cand doarme
5. Sa-si aminteasca de ce ride
6. Sa fie intr-o forma destul de buna pentru a sta in picioare nesustinut
7. Sa-si aduca aminte sa se imbrace (cu hainele lui)
8.. Sa-i placa mancarurile usoare
9. Sa-si aminteasca unde si-a lasat dintii
10. Sa-si aminteasca ca e week-end.
11. Inca sa o mai iubeasca.


LISTA REVIZUITA (75 DE ANI)

1. Sa respire
2. Sa nimereasca toaleta in majoritatea cazurilor
3. Inca sa o mai iubeasca

 


   Jul 11

Ai curaj?

Curaj Caine Fricos - Posts | Facebook

In copilarie fiul meu obisnuia sa se uite cu mare drag la “Curaj, Cainele cel Fricos”. De aici mi-a venit intrebarea  de ce e greu sa acceptam realitatea ? Pentru ca avem nevoie de curaj pentru a invinge frica de realitate .

Frica de a accepta realitatea :  Asta e cea mai interesanta dintre  frici !

Pentru ca neaga totul.

Pentru ca se joaca cu mintea ta, cu perceptiile tale.

Pentru ca mintea ta este prieten si dusman in acelasi timp. Depinde cum o folosesti.

Frica, frica, dar intrebarea este: “Care realitate?”Despre care realitate vorbim? Despre realitatea reala sau cea din capul nostru? Pentru ca sunt doua lucruri total diferite.

Realitatea “reala” e cea la care nu avem acces. Nimeni nu stie cum stau lucrurile in realitate pentru ca percepem realitatea prin simturile noastre, iar acestea sunt “’interesante”.

Am un bun prieten care este daltonist. Pentru el realitatea este ceea ce vede el. El nu poate intelege anumite culori pentru ca nu le vede. Poate sa accepte ca exista si alte culori (daca vrea!), dar nu le vede.

Acelasi lucru e si cu mine si cu tine . Ai vazut vreodata un atom? Si atunci de ce crezi ca exista? Doar pentru ca ai invatat la chimie?

Cealalta realitate e in mintea ta. Aceasta este, de fapt, adevarata realitate. Caci, de vreme ce nu avem acces la realitatea “reala”’, inseamna ca ceea ce credem ca vedem este realitatea noastra. Si aceasta realitate e uneori mult mai interesanta decat realitatea in sine.

Bun, si atunci de ce anume ne este frica?

Ne este frica sa recunoastem ca am dat-o in bara.

Sau ca ceva nu merge.

Sau ca nu suntem fericiti.

Sau ca nu suntem multumiti.

Ne este frica sau teama sa luam lucrurile ca atare si de aceea scornim in mintea noastra scenarii care mai de care mai “credibile”.

Pentru cine ? Sau cuivrem noi sa ii spunem ? Mintii noastre, bineinteles. Daca ai urmarit cu atentie ce am scris, ai ajuns la concluzia ca mintea ta concepe scenariul pentru a se convinge ca nu e adevarat ce crede.

Am citit o gluma :
Sotul ajunge intr-o dupa-amiaza, pe la 17.30, mai devreme acasa. Stia ca sotia lui trebuie sa ajunga in jur de 17.00. Isi ia omul o bere si se uita la meci. Pe la 18:00 incepe sa se intrebe: ‘Pe unde o fi umbland nevasta-mea?’ Tot mintea lui da raspunsul: ‘Cred ca s-a intalnit in fata blocului cu vecina de la 2 si stau de vorba de parca nu s-au mai vazut cine stie de cand.’ Se mai uita omul nostru la meci o ora si iar se intreaba: ‘Dar pe unde o fi?’ ‘S-o sun? Ce s-o sun ca nu are rost. Cred ca s-a dus cu vecina la cumparaturi. Or fi luat salariul amandoua si au plecat sa il cheltuiasca.’ Mai sta omul nostru o ora si mintea iar intreaba: ‘Dar ce o face de nu mai vine acasa nevasta-mea?’ ‘Stii ce cred ca a facut? A fost la cumparaturi cu vecina si apoi a urcat la ea sa mai bea o cafea si sa puna tara la cale!’ Mai trece o ora. Deja intrebarea nu mai era, ca venea direct raspunsul: ‘Cred ca sta la barfa cu vecina. Probabil ca mai probeaza inca o data ce si-au cumparat.’ Intr-un tarziu apare si sotia, vesela si radioasa. Barbatul se ridica repede in picioare si o intreaba: ‘Unde ai fost draga?’ ‘Ei, la barbati!’ vine raspunsul. ‘Ce te intreb eu si ce imi raspunzi tu!’ spune barbatul iritat.

Asadar, uneori credem mai mult ceea ce e in mintea noastra decat ceea ce e in realitate pentru ca asa ne simtim mai confortabil. Acesta este si motivul pentru care nu prea cerem parerea celorlalti despre noi. Ne este teama ca ceilalti ar fi sinceri cu noi si asta ar putea afecta imaginea noastra despre noi.

Inchei ca vorba multa saracia omului. Ai aceasta frica si vrei sa o elimini? Alege cateva persoane din jurul tau care stii ca pot fi sincere cu tine, invita-le la o cafea sau un ceai si cere-le sa iti spuna ce le place la tine si ce nu (ai grija la tonul vocii si expresia fetei cand ceri aceste lucruri). Explica-le si de ce faci acest lucru. Apoi noteaza-ti ce iti spun, fara sa judeci. Pur si simplu noteaza. Si multumeste la final.

Acasa ia lista si compara imaginea lor despre tine cu imaginea ta despre tine. Daca esti sincer cu tine, vei reusi sa elimini din frica. Altfel, o vei accentua pentru ca vei descoperi ca realitatea, felul in care te percep ceilalti, nu are nicio legatura uneori cu felul in care te percepi tu.

FRICA ESTE , UNEORI ,BUNA!

 


   Jun 11

Fiicele mamelor neiubitoare: 7 răni comune

O lipsă de ȋncredere in ele insele si o neputinţă de a avea ȋncredere in ceilalţi sunt doar inceputul.

În anii in care m-am documentat si am scris Mame rele, am discutat cu diferite femei despre experienţele noastre comune. Fiecare femeie are o poveste diferită, ȋnsă poate cel mai important lucru pe care il avem in comun este descoperirea faptului ca niciuna dintre noi nu este singură, că nu suntem singurele fete sau femei care au avut mame care nu au putut sau nu au vrut să le iubească. Tabuu-rile referitoare la a-ţi „critica” mama, precum şi mitul maternităţii, care ȋnfăţişează toate mamele ca fiinţe iubitoare, nu fac decât să izoleze fiicele neiubite. Această descoperire uşurează o parte din suferinţă si povară, ȋnsă nu ȋn totalitate.

Următoarea listă a ce se poate ȋntampla cu o fiica care creşte fără iubirea si suportul mamei sale nu este rezultatul unei cercetari stiintifice, ci este obţinută pe baza unor povestiri; de asemenea, lista nu are pretentia de a fi exhaustivă. Nu scriu in calitate de psiholog sau de terapeut, ci mai degrabă de tovaraş de drum. Motivul pentru care aceste răni sunt comune este explicat amplu de teoria ataşamentului, propusă iniţial de John Bowlby si rafinată mai tarziu de catre Mary Ainsworth, Mary Main, si mulţi alţii .

Încă de la o vârstă fragedă, ȋn copilărie, o fiică surprinde o primă percepţie a ei ȋnseşi ȋntrezărindu-se in oglinda reprezentată de faţa mamei sale. Dacă mama sa este iubitoare şi receptivă la nevoile sale, fetiţa dezvoltă un ataşament sigur; ȋnvaţă atât că este iubită, cât şi că merită sa fie iubită. Sentimentul de a merita să fie iubită – de a fi demnă să primească afecţiune si atenţie, de a fi vazută şi auzită – devine piatra de temelie pe care ea isi construieşte cea mai timpurie semnificaţie a Sinelui, şi care oferă energia necesară pentru creşterea sa.

Fiica unei mame neiubitoare- o mamă care este distantă emoţional, care refuză să ofere, care este inconsecventă, sau chiar hipercritică sau dură– ȋnvaţă diferite lecţii despre sine şi despre lume. Desigur că problema de bază se referă la cât de dependent este copilul de ingrijirea mamei sale pentru a supravieţui şi de natura lumii acesteia.

Ceea ce rezultă este un ataşament nesigur, caracterizat fie ca „ambivalent” (copilul nu ştie dacă işi va face apariţia mama cea bună sau mama cea rea) sau „evitant” (fiica işi doreşte iubirea mamei sale, dar se teme de consecinţele căutarii sale). Ataşamentul ambivalent ȋnvaţă copilul că nu se poate baza pe relaţii ; ataşamentul evitant scoate la iveală un conflict teribil ȋntre nevoia copilului pentru iubirea mamei sale şi nevoia de a se proteja de abuzurile emoţionale sau fizice ale acesteia.

Ataşamentele timpurii formeaza tipare sau reprezentări mentale despre modul de a crea relaţii. Fără terapie sau intervenţie, aceste reprezentări mentale tind să rămână relativ neschimbate. Un lucru esenţial este faptul ca nevoia fetei pentru  afecţiunea mamei sale este un factor motivaţional fundamental şi că această nevoie nu se diminuează dacă nu este implinită – ea persistă ȋn acelaşi timp cu ȋnţelegerea dureroasă a faptului ca acea persoană care se presupune că ar trebui să te iubească neconditionat, nu o face. Lupta pentru a se vindeca şi a face faţă este una puternică. Aceasta afectează multe părti ale Sinelui, dacă nu pe toate, având impact ȋn special ȋn zona relaţiilor.

Cercetările realizate de Cindy Hazan and Philip Shaver (si de alţii , mai tarziu) au arătat că pe baza ataşamentelor timpurii din copilărie se pot face predicţii ȋn ceea ce priveste relaţiile romantice adulte si prieteniile. Nu e surprinzător ca cele mai ȋntâlnite răni ale Sinelui se află in zona legăturilor emoţionale.

Nu ne uităm la aceste răni cu scopul de a ne lamenta sau de a ne lasa pradă disperării din cauza mamelor pe care le-am „primit”, ci pentru a deveni conştienţi de ele, pentru a le cunoaşte. Conştientizarea este primul pas spre vindecarea fetelor neiubite. Prea des, acceptăm aceste comportamente fără să le cunoaştem originea.

 

  1. 1. Lipsa de ȋncredere ȋn sine

 

Fiica neiubită nu ştie că ea merită iubire sau că este demnă de atenţie; este posibil ca ea să fi crescut fiind ignorată sau neauzită sau criticată la fiecare pas. Vocea din capul său este cea a mamei sale, care ii spune că ea nu este desteaptă, frumoasă, bună, iubitoare, meritoasă. Vocea internalizată a mamei sale va continua sa ii submineze realizările si talentele, dacă nu se intervine intr-un fel. Aceste fete vorbesc uneori despre sentimentul că ii „păcălesc” pe oameni şi, atunci când se bucură de succes, isi exprimă frica că ar putea fi „descoperite”.

2. Lipsa de ȋncredere ȋn ceilalţi

 

O femeie se confesează: „Intotdeauna mă intreb de ce ar vrea cineva să imi fie prieten(ă). Nu pot să nu mă gandesc ca acea persoană ar avea interese ascunse şi am ȋnvăţat in terapie că acest lucru are legătură cu mama mea”. Aceste probleme legate de ȋncredere işi au originea in credinţa că nu te poti baza pe relaţii , atat in ceea ce priveste prieteniile, cat şi in cazul relaţiilor romantice. Asa cum arată studiul realizat de Hazan si Shaver, fiicele cu ataşament ambivalent au nevoie de validare constantă ca ȋncrederea lor in ceilalţi este justificată. Conform spuselor lor, aceste persoane „au experimentat iubirea ca obsesie, marcată de o dorinţă pentru reciprocitate şi fuziune, de suişuri şi coborâşuri emoţionale, de atracţie sexuala şi jelozie extreme”. Ȋncrederea şi lipsa capacităţii de a stabili graniţe sunt strâns legate.

 

  1. 2. Dificultatea de a stabili graniţe

Multe fiice, prinse intre nevoia pentru atenţia mamei lor si absenţa acesteia, au declarat ca au devenit „ persoane care fac pe placul celorlalţi” in cadrul relaţiilor adulte. Sau că sunt incapabile să stabilească limite care să le permita crearea unor relaţii  sănătoase, bazate pe suport emoţional. Unele fete neiubite au declarat că au dificultăţi in a menţine relaţii  apropiate cu alte femei, din cauza lipsei de ȋncredere („Cum pot şti cu adevărat că este prietena mea?”),  a neputinţei de a spune „nu” („Cumva, intotdeauna sfârşesc prin a fi folosită ca un preş, făcând prea mult pentru ceilalţi si simţindu-mă dezamăgita la final”), sau din cauza dorinţei  de a avea relaţii atât de intense, incât cealaltă persoană se retrage.

Fetele cu ataşament nesigur adeseori sfârşesc prin a crea scenarii care seamănă cu povestea “Goldilocks si cei trei ursi” , care, cumva nu sunt niciodată potrivite, sunt fie prea „intense”, fie prea „reci”.

Aceasta se aplică adeseori şi relaţiilor romantice. Cercetarea realizată de Kim Bartholomew le imparte pe cele care au ataşament evitant in două categorii: de tip „temător” şi  de tip „respingător”. Femeile cu ataşament evitant temător doresc sa aibă parte de relaţii  apropiate, doar că se tem de intimitate la toate nivelele; ele sunt foarte vulnerabile şi tind să depindă de partener sau de alte persoane.

Femeile cu ataşament evitant respingător sunt detaşate, nu se simt deloc bine in ipostaza unei relaţii  apropiate si intime. Preferă să nu depindă de alţii sau alţii  de ele. Caracterul lor evitant se manifesta mai direct.

Femeile cu ambele tipuri de ataşament evitant (temător şi respingător) nu reuşesc să stabilească acel tip de legatură emoţională care să le permită vindecarea.

 

4.Dificultatea de a se vedea pe sine in mod clar

O femeie ne impartăşeşte ce a aflat in cadrul terapiei: ”Când eram copil, mama mea mă infrâna constant prin concentrarea exclusivă pe defectele mele, niciodată pe realizările mele. După terminarea colegiului, am avut nenumărate slujbe, dar de fiecare dată, şefii mei se plângeau că nu mă străduiam suficient să mă dezvolt. Atunci am realizat că nu făceam decât să imi pun singură limite, adoptând un mod de a fi aşa cum mama mea mă vedea.” Asta are de-a face in mare măsura cu internalizarea celor auzite in timpul copilăriei. Aceste distorsiuni cu privire la felul in care ne vedem pe noi inşine se pot extinde in fiecare domeniu al vieţii noastre, pot afecta inclusiv percepţia asupra felului in care arătăm. ( Eu, personal, am „albit” fotografiile cu mine din timpul adolescenţei, tot uitându-mă după fata pe care mama mea o numea „grasă”. Tot ea imi spunea ca sunt „de neiubit”, ceea ce, nu este aşa de uşor de verificat si contestat doar uitându-mă la nişte poze. Asta a durat ani de zile.) Alte femei au declarat că s-au simtit surprinse că au avut succes in ceva ce şi-au propus, si că au ezitat să incerce lucruri noi pentru a reduce posibilitatea de a eşua. Aceasta nu este doar o chestiune legată de o stimă de sine scăzută, ci ceva mult mai profund.

5. Poziţia implicită adoptată: evitarea

 

Lipsa de incredere le determină pe fiicele neiubite mai degrabă să adopte o atitudine evitantă,  defensivă, in aşa fel incât să nu fie rănite intr-o relaţie nepotrivită, decât să fie motivate de posibilitatea găsirii iubirii intr-o relaţie stabilă. Aceste femei, aparent, se poartă de parcă si-ar dori sa fie implicate intr-o relatie, dar la un nivel inconştient, mai profund, ceea ce le motivează este de fapt evitarea. Acest lucru este susţinut de cercetarea realizată de Hazan, Shaver si Bartholomew. Din nefericire, evitarea, indiferent dacă a fost provocata de frică, lipsa de incredere sau altceva,  le impiedică pe aceste femei sa găsească relaţii pline de iubire si suport.

 

6. Sensibilitatea crescută la comentariile celorlalţi

 

O fiică neiubită poate fi sensibilă la desconsiderări, fie ele reale sau imaginare; un comentariu întâmplător poate purta greutatea experienţei sale din copilărie fără ca ea să fie constientă de asta. „ Am fost nevoită să fiu atentă la reacţiile mele, sau mai bine spus la reacţiile mele exagerate”, declară o femeie de 40 de ani. „Uneori mă ȋnşel interpretând lucruri inofensive drept batjocură, deconsiderare, şi ȋmi fac griji ȋn mod excesiv până când realizez că de fapt persoana nu a avut nicio intenţie spunând acele lucruri”. Pentru aceste fete, faptul de a avea o mamă nereceptivă ȋnseamnă de asemenea dificultăţi ȋn a-şi gestiona emoţiile; ele au tendinţa de a se gândi prea mult şi de a rumina.

7. Repunerea in act a legăturii cu mama (ȋn cadrul altor relaţii)

 

Avem tendinta de a fi atraşi de ceea ce cunoastem— de acele situaţii, care, deşi ne-au făcut nefericiţi, rămân „confortabile” pentru că ne sunt familiare. În timp ce persoanele cu ataşament sigur au tendinţa de se a avânta in lume, in căutarea unor oameni care au acelaşi tip de ataşament, din nefericire, la fel se ȋntâmplă şi ȋn cazul celor cu atasament de tip ambivalent sau evitant.

Acest lucru are drept consecinţă repunerea in act a relaţiilor cu mama. „M-am măritat cu mama mea, cu siguranţă”, afirmă o femeie, „la suprafaţă, el părea complet diferit de mama mea, dar, ȋn final, m-a tratat in mare măsură la fel, am simţit aceeaşi incertitudine de a nu şti cum se va purta cu mine. La fel ca şi mama mea, el a fost fie indiferent, fie grijuliu, fie m-a criticat ȋngrozitor sau a fost prea puţin suportiv”.  Ea a sfârsit prin a divorţa atât de soţul ei, cât şi de mama ei.

 

Cu această listă ȋn minte, ziua in care o fiică işi analizează rănile poate fi prima zi spre vindecarea sa şi ȋnceputul unei călătorii către o nouă conştiinţă de sine şi către noi posibilităţi. Să sărbatorim ȋn cinstea vindecării şi a zilelor de mâine!

Sursa foto: Chamille White.Shutterstock

Trdus dupa Peg Streep de Alina Titu – psihoterapeut Rogersian

 

 


   Apr 29

Săndel, peştişorul cel plat – o poveste despre noi…

 

 

”Doamne” spuse Săndel, Peştişorul cel Plat, ”mă simt mai rău decât atunci când am avut pojar. Mă simt chiar mai rău decât atunci când aproape că am fost mâncat de rechinul cel ucigaş. Mă simt mai oribil decât atunci când am mâncat zece sandwich-uri cu meduze unul după altul şi apoi le-am dat afară pe toate”.

De ce se simţea oare Săndel aşa de abătut, groaznic şi oribil?

”Tocmai am aflat că am rămas repetent în clasa a patra la Şcoala de Peşti a Doamnei Somon”, gemu el.

”Ce prost sunt”, bolborosi, în timp ce înota în cerc încercând să decidă ce să facă. ”Nu sunt în stare să fac nimic ca lumea. Nu-s în stare de nimic şi nu-s bun de nimic ca peşte şi probabil că niciodată nu o să fiu mai bun de atât.” Săndel aproape că plângea.

”Ahh”, suspină el, ”Sunt atât de prost încât am uitat că peştii nici nu pot să plângă. Asta chiar că-i groaznic! Mă simt aşa de vinovat că am rămas repetent. Nu cred că sunt în stare să le spun mamei şi tatălui meu că fiul lor e un ratat. Le-ar înfunda branhiile. Cred că cel mai bine ar fi să plec în largul oceanului şi să dispar. Aşa nu vor afla niciodată ce s-a întâmplat cu mine şi ce dezamăgire le-am produs.”

”Adio, bătrân colţ de mare familiar”, suspină Săndel. Se mai uită o dată în urmă, peste coadă, şi se îndreptă spre Marele Ocean, unde razele soarelui nu ajung niciodată. Cel puţin aşa credea el, că se îndrepta în direcţia Marelui Ocean. Navigaţia era una dintre materiile la care rămăsese repetent. ”Sunt aşa de prost încât nici măcar nu ştiu să plec de acasă”, gândi posomorât Săndel. Înota prin nişte ape tare ciudate.

Treptat, aripioarele începură să-i obosească şi branhiile aproape că îl dureau. Săndel nu călătorise niciodată aşa de departe. Dintr-o dată totul se întunecă.

”Hei, cine a stins lumina?” strigă Săndel. ”Ceva nu e în regulă aici”, gâlgâi Săndel înspăimântat. ”Mă întreb dacă acesta este Marele Ocean”.

 

Dintr-o dată Săndel se trezi în strânsoarea unei tentacule iscusite, care era puternică precum oţelul. Îl târî prin apă şi îl aduse la fălcile unei caracatiţe urâte.

”Ah, cina… în sfârşit…!”, spuse caracatiţa, lingându-se pe buze. ”Ce bucăţică gustoasă! Stai să văd…unde… unde oare am pus muştarul?”

”Chiar că nu vreau să-mi sfârşesc viaţa în fălcile unei caracatiţe flămânde”, spuse Săndel, înecându-se. ”Trebuie să găsesc rapid o cale de scăpare!”

Între timp caracatiţa începu să-l înmoaie pe Săndel în borcanul cu muştar. Chiar atunci îi veni şi lui Săndel o idee salvatoare.

”Hei, uită-te într-acolo!” strigă el, ”uite cum trece o clasă întreagă de sardele!” Caracatiţa fu distrasă de strigătul lui Săndel şi de gândul de a mânca o întreagă clasă de sardele. Săndel lovi borcanul de muştar cu coada, iar borcanul zbură cât colo şi o lovi pe caracatiţă în cap.

”Auuu!”, strigă caracatiţa, stropind cu şi mai multă cerneală neagră, ca aceea în care se pierduse Săndel mai devreme… şi îl scăpă din strânsoare în tulburarea astfel iscată!

 

Săndel începu să înoate înainte cu toată viteza. Înota aşa de repede, iar cerneala caracatiţei era aşa de deasă, încât nici nu putea să vadă încotro se îndreaptă.

”Bufff!”Săndel înotase şi se izbise de un uriaş zid gri. Se simţea ameţit, confuz şi speriat.

”Poate că e un rechin sau un peşte spadă” gândi el. ”Mai bine dispar de aici cât pot de repede.”

”Scuză-mă”, spuse o voce blândă şi melodioasă. ”Pot să te ajut cu ceva?”

”Vai de mine!” bolborosi Săndel. ”Cine sunteţi? Nu am mai văzut niciodată un peşte aşa de mare ca dumneavoastră!”

”Ei bine, numele meu este Elena, Balena Cocoşată, aşa că nu sunt chiar un peşte. Iar eu nu am văzut niciodată o creatură aşa de micuţă ca tine. De fapt, nici nu te văd deloc. Înoată, te rog, până în dreptul ochilor mei ca să te pot vedea.”

”Pare a fi destul de inofensivă”, gândi Săndel şi înotă până în dreptul unui ochi de-al ei. ”Eu sunt Săndel, Peştişorul cel Plat”, spuse el timid.

”Şi ce faci aici? Eşti destul de departe de casă”, spuse Elena.

”Mi-e ruşine să vă spun”, spuse Săndel roşind. ”Am înotat departe de casă pentru că am rămas repetent în clasa a patra la Şcoala de Peşti a Doamnei Somon. Nu sunt bun de nimic ca peşte şi sunt o ruşine pentru părinţii mei, aşa că am decis să plec de capul meu în largul Marelui Ocean şi să nu mai fiu de ocară părinţilor mei. Dar sunt o catastrofă şi când vine vorba să înot departe de casă! Nici măcar nu am putut să găsesc Marele Ocean. Şi era cât pe ce să fiu mâncat de o caracatiţă uriaşă. Aşa că vedţi bine, nu sunt în stare să fac nimic ca lumea!”

”Stai o clipă. Spui că era cât pe ce să fii mâncat de o caracatiţă?”, întrebă Elena.

”Da, am lovit-o cu borcanul de muştar şi am înotat repede de acolo”, răspunse Săndel.

”Păi atunci tot ai reuşit să faci ceva bine”, spuse Elena.

”Nu m-am gândit la asta, spuse Săndel, ”dar cred că aşa e.

”Nu cred că te-ai împotmolit fiindcă eşti prost sau incapabil să faci ceva bun”, continuă Elena. ”Ai ales să te învinovăţeşti pentru greşelile tale, în loc să accepţi faptul că eşti ca toţi ceilalţi, un peşte supus grşelii, care face atât lucruri bune, cât şi rele.”

”Poate”, spuse Săndel, ”dar mie mi se pare că fac mai ales lucruri rele şi că cele mai multe lucruri le fac prost. Asta nu înseamnă că sunt un peşte prost?”

”Nu există peşti buni şi peşti răi, ” spuse Elena. ”Sunt doar peşti care fac lucruri bune şi lucruri rele. Toţi peştii sunt formaţi din toate însuşirile şi purtările lor, dintre care unele sunt bune, iar altele sunt rele. Este imposibil să fii în întregime bun sau în întregime rău. Chiar dacă eşti pe de-a întregul rău azi, mai mult ca sigur că ai făcut ceva bun în trecut sau că vei face ceva bun în viitor – şi dacă e aşa, înseamnă că nu eşti rău în întregime.”

”Asta aşa e,” răspunse Săndel gânditor, ”dar mie tot nu-mi place să fac greşeli şi să dau greş tot timpul sau aproape tot timpul. Cum să mă descurc atunci?”

”Primul pas,” explică Elena, ”este să te accepţi pe tine însuţi în întregime, cu greşeli şi cu tot restul. Încearcă să nu te învinovăţeşti, indiferent de ceea ce faci.

Al doilea pas este să accepţi responsabilitatea pentru că ai făcut o greşeală sau pentru că ai făcut un lucru greşit.

Al treilea pas este să încerci să-ţi corectezi greşelile. Iar cel de-al patrulea pas este este să vezi ce poţi să faci ca să nu mai repeţi aceleaşi greşeli în viitor.”

”Staţi să văd dacă am înţeles,” spuse Săndel. ”Voi folosi ca exemplu faptul că am rămas repetent în clasa a patra. În primul rând, mă accept pe mine însumi şi nu-mi mai spun să sunt prost sau că nu sunt în stare de nimic bun. În al doilea rând, accept că sunt responsabil că am rămas repetent. În al treilea rând, voi învăţa mai mult, ca să trec clasa anul viitor. Şi în al patrulea rând, voi continua să învăţ mai mult, să nu rămân repetent din nou.”

”Uaaau,” spuse Săndel încântat, ”dacă încep să gândesc astfel despre mine însumi, dacă mă accept pe mine însumi indiferent de ce se întâmplă şi dacă învăţ mult de tot, atunci poate că pot să devin într-adevăr un peştişor mai bun!”

 

”Fii atent,” îl opri Elena. ”A te considera complet bun este la fel de nepotrivit ca a te considera în întregime rău. Tu continui să îţi măsori valoarea ca peşte pornind de la felul în care te comporţi şi felul în care reuşeşti în ceea ce faci. Ţi-ar fi mai bine dacă ţi-ai judeca faptele şi însuşirile separat de felul în care te judecipe tine ca peşte, în loc să te condamni pe tine însuţi ca întreg, deoarece asta e deja  un lucru prea greu pentru un peştişor micuţ ca tine.”

 

”Cred că am înţeles acum,” spuse Săndel. ”E mai bine să mă accept pe mine însumi întotdeauna şi să îmi judec doar faptele. În acest fel, pot să învăţ din greşelile mele şi să nu mă mai fac să mă simt aşa de nefericit tot timpul.”

 

”Exact!” exclamă Elena. ”Vezi – poţi să gândeşti bine atunci când eşti atent. Acum nu crezi că e timpul să te întorci acasă la famila ta?”

”Cred că da,” spuse Săndel. ”Acum că îmi dau seama că nu sunt chiar aşa de prost şi nepriceput, chiar dacă am rămas repetent în clasa a patra, nu mai îmi e aşa greu să dau ochii cu ei. Mulţumesc pentru ajutor, doamnă Elena. mi-ar fi de mare folos dacă mi-aţi arăta direcţia cea bună”.

”Cred că Satul Peştişorilor Plaţi este în direcţia aceea,” răspunse Elena, arătându-i drumul cu coada. ”Îţi doresc o călătorie bună până acasă!”

 

Pe măsură ce Săndel se îndrepta înotând spre casă, o auzea pe Elena cântând în depărtare. ”Elena mi-a arătat calea cea bună în mai multe privinţe!”, gândi el fericit. ”Sunt aşa de bucuros că mi-am dat seama că nu există peşti buni sau peşti răi – ci doar peşti pur şi simplu. Iar eu sunt mândru să fiu unul dintre ei!”

Dupa Virginia Waters