MentalClas

Psihologi si psihoterapeuti in Pitesti

   Jun 11

Fiicele mamelor neiubitoare: 7 răni comune

O lipsă de ȋncredere in ele insele si o neputinţă de a avea ȋncredere in ceilalţi sunt doar inceputul.

În anii in care m-am documentat si am scris Mame rele, am discutat cu diferite femei despre experienţele noastre comune. Fiecare femeie are o poveste diferită, ȋnsă poate cel mai important lucru pe care il avem in comun este descoperirea faptului ca niciuna dintre noi nu este singură, că nu suntem singurele fete sau femei care au avut mame care nu au putut sau nu au vrut să le iubească. Tabuu-rile referitoare la a-ţi „critica” mama, precum şi mitul maternităţii, care ȋnfăţişează toate mamele ca fiinţe iubitoare, nu fac decât să izoleze fiicele neiubite. Această descoperire uşurează o parte din suferinţă si povară, ȋnsă nu ȋn totalitate.

Următoarea listă a ce se poate ȋntampla cu o fiica care creşte fără iubirea si suportul mamei sale nu este rezultatul unei cercetari stiintifice, ci este obţinută pe baza unor povestiri; de asemenea, lista nu are pretentia de a fi exhaustivă. Nu scriu in calitate de psiholog sau de terapeut, ci mai degrabă de tovaraş de drum. Motivul pentru care aceste răni sunt comune este explicat amplu de teoria ataşamentului, propusă iniţial de John Bowlby si rafinată mai tarziu de catre Mary Ainsworth, Mary Main, si mulţi alţii .

Încă de la o vârstă fragedă, ȋn copilărie, o fiică surprinde o primă percepţie a ei ȋnseşi ȋntrezărindu-se in oglinda reprezentată de faţa mamei sale. Dacă mama sa este iubitoare şi receptivă la nevoile sale, fetiţa dezvoltă un ataşament sigur; ȋnvaţă atât că este iubită, cât şi că merită sa fie iubită. Sentimentul de a merita să fie iubită – de a fi demnă să primească afecţiune si atenţie, de a fi vazută şi auzită – devine piatra de temelie pe care ea isi construieşte cea mai timpurie semnificaţie a Sinelui, şi care oferă energia necesară pentru creşterea sa.

Fiica unei mame neiubitoare- o mamă care este distantă emoţional, care refuză să ofere, care este inconsecventă, sau chiar hipercritică sau dură– ȋnvaţă diferite lecţii despre sine şi despre lume. Desigur că problema de bază se referă la cât de dependent este copilul de ingrijirea mamei sale pentru a supravieţui şi de natura lumii acesteia.

Ceea ce rezultă este un ataşament nesigur, caracterizat fie ca „ambivalent” (copilul nu ştie dacă işi va face apariţia mama cea bună sau mama cea rea) sau „evitant” (fiica işi doreşte iubirea mamei sale, dar se teme de consecinţele căutarii sale). Ataşamentul ambivalent ȋnvaţă copilul că nu se poate baza pe relaţii ; ataşamentul evitant scoate la iveală un conflict teribil ȋntre nevoia copilului pentru iubirea mamei sale şi nevoia de a se proteja de abuzurile emoţionale sau fizice ale acesteia.

Ataşamentele timpurii formeaza tipare sau reprezentări mentale despre modul de a crea relaţii. Fără terapie sau intervenţie, aceste reprezentări mentale tind să rămână relativ neschimbate. Un lucru esenţial este faptul ca nevoia fetei pentru  afecţiunea mamei sale este un factor motivaţional fundamental şi că această nevoie nu se diminuează dacă nu este implinită – ea persistă ȋn acelaşi timp cu ȋnţelegerea dureroasă a faptului ca acea persoană care se presupune că ar trebui să te iubească neconditionat, nu o face. Lupta pentru a se vindeca şi a face faţă este una puternică. Aceasta afectează multe părti ale Sinelui, dacă nu pe toate, având impact ȋn special ȋn zona relaţiilor.

Cercetările realizate de Cindy Hazan and Philip Shaver (si de alţii , mai tarziu) au arătat că pe baza ataşamentelor timpurii din copilărie se pot face predicţii ȋn ceea ce priveste relaţiile romantice adulte si prieteniile. Nu e surprinzător ca cele mai ȋntâlnite răni ale Sinelui se află in zona legăturilor emoţionale.

Nu ne uităm la aceste răni cu scopul de a ne lamenta sau de a ne lasa pradă disperării din cauza mamelor pe care le-am „primit”, ci pentru a deveni conştienţi de ele, pentru a le cunoaşte. Conştientizarea este primul pas spre vindecarea fetelor neiubite. Prea des, acceptăm aceste comportamente fără să le cunoaştem originea.

 

  1. 1. Lipsa de ȋncredere ȋn sine

 

Fiica neiubită nu ştie că ea merită iubire sau că este demnă de atenţie; este posibil ca ea să fi crescut fiind ignorată sau neauzită sau criticată la fiecare pas. Vocea din capul său este cea a mamei sale, care ii spune că ea nu este desteaptă, frumoasă, bună, iubitoare, meritoasă. Vocea internalizată a mamei sale va continua sa ii submineze realizările si talentele, dacă nu se intervine intr-un fel. Aceste fete vorbesc uneori despre sentimentul că ii „păcălesc” pe oameni şi, atunci când se bucură de succes, isi exprimă frica că ar putea fi „descoperite”.

2. Lipsa de ȋncredere ȋn ceilalţi

 

O femeie se confesează: „Intotdeauna mă intreb de ce ar vrea cineva să imi fie prieten(ă). Nu pot să nu mă gandesc ca acea persoană ar avea interese ascunse şi am ȋnvăţat in terapie că acest lucru are legătură cu mama mea”. Aceste probleme legate de ȋncredere işi au originea in credinţa că nu te poti baza pe relaţii , atat in ceea ce priveste prieteniile, cat şi in cazul relaţiilor romantice. Asa cum arată studiul realizat de Hazan si Shaver, fiicele cu ataşament ambivalent au nevoie de validare constantă ca ȋncrederea lor in ceilalţi este justificată. Conform spuselor lor, aceste persoane „au experimentat iubirea ca obsesie, marcată de o dorinţă pentru reciprocitate şi fuziune, de suişuri şi coborâşuri emoţionale, de atracţie sexuala şi jelozie extreme”. Ȋncrederea şi lipsa capacităţii de a stabili graniţe sunt strâns legate.

 

  1. 2. Dificultatea de a stabili graniţe

Multe fiice, prinse intre nevoia pentru atenţia mamei lor si absenţa acesteia, au declarat ca au devenit „ persoane care fac pe placul celorlalţi” in cadrul relaţiilor adulte. Sau că sunt incapabile să stabilească limite care să le permita crearea unor relaţii  sănătoase, bazate pe suport emoţional. Unele fete neiubite au declarat că au dificultăţi in a menţine relaţii  apropiate cu alte femei, din cauza lipsei de ȋncredere („Cum pot şti cu adevărat că este prietena mea?”),  a neputinţei de a spune „nu” („Cumva, intotdeauna sfârşesc prin a fi folosită ca un preş, făcând prea mult pentru ceilalţi si simţindu-mă dezamăgita la final”), sau din cauza dorinţei  de a avea relaţii atât de intense, incât cealaltă persoană se retrage.

Fetele cu ataşament nesigur adeseori sfârşesc prin a crea scenarii care seamănă cu povestea “Goldilocks si cei trei ursi” , care, cumva nu sunt niciodată potrivite, sunt fie prea „intense”, fie prea „reci”.

Aceasta se aplică adeseori şi relaţiilor romantice. Cercetarea realizată de Kim Bartholomew le imparte pe cele care au ataşament evitant in două categorii: de tip „temător” şi  de tip „respingător”. Femeile cu ataşament evitant temător doresc sa aibă parte de relaţii  apropiate, doar că se tem de intimitate la toate nivelele; ele sunt foarte vulnerabile şi tind să depindă de partener sau de alte persoane.

Femeile cu ataşament evitant respingător sunt detaşate, nu se simt deloc bine in ipostaza unei relaţii  apropiate si intime. Preferă să nu depindă de alţii sau alţii  de ele. Caracterul lor evitant se manifesta mai direct.

Femeile cu ambele tipuri de ataşament evitant (temător şi respingător) nu reuşesc să stabilească acel tip de legatură emoţională care să le permită vindecarea.

 

4.Dificultatea de a se vedea pe sine in mod clar

O femeie ne impartăşeşte ce a aflat in cadrul terapiei: ”Când eram copil, mama mea mă infrâna constant prin concentrarea exclusivă pe defectele mele, niciodată pe realizările mele. După terminarea colegiului, am avut nenumărate slujbe, dar de fiecare dată, şefii mei se plângeau că nu mă străduiam suficient să mă dezvolt. Atunci am realizat că nu făceam decât să imi pun singură limite, adoptând un mod de a fi aşa cum mama mea mă vedea.” Asta are de-a face in mare măsura cu internalizarea celor auzite in timpul copilăriei. Aceste distorsiuni cu privire la felul in care ne vedem pe noi inşine se pot extinde in fiecare domeniu al vieţii noastre, pot afecta inclusiv percepţia asupra felului in care arătăm. ( Eu, personal, am „albit” fotografiile cu mine din timpul adolescenţei, tot uitându-mă după fata pe care mama mea o numea „grasă”. Tot ea imi spunea ca sunt „de neiubit”, ceea ce, nu este aşa de uşor de verificat si contestat doar uitându-mă la nişte poze. Asta a durat ani de zile.) Alte femei au declarat că s-au simtit surprinse că au avut succes in ceva ce şi-au propus, si că au ezitat să incerce lucruri noi pentru a reduce posibilitatea de a eşua. Aceasta nu este doar o chestiune legată de o stimă de sine scăzută, ci ceva mult mai profund.

5. Poziţia implicită adoptată: evitarea

 

Lipsa de incredere le determină pe fiicele neiubite mai degrabă să adopte o atitudine evitantă,  defensivă, in aşa fel incât să nu fie rănite intr-o relaţie nepotrivită, decât să fie motivate de posibilitatea găsirii iubirii intr-o relaţie stabilă. Aceste femei, aparent, se poartă de parcă si-ar dori sa fie implicate intr-o relatie, dar la un nivel inconştient, mai profund, ceea ce le motivează este de fapt evitarea. Acest lucru este susţinut de cercetarea realizată de Hazan, Shaver si Bartholomew. Din nefericire, evitarea, indiferent dacă a fost provocata de frică, lipsa de incredere sau altceva,  le impiedică pe aceste femei sa găsească relaţii pline de iubire si suport.

 

6. Sensibilitatea crescută la comentariile celorlalţi

 

O fiică neiubită poate fi sensibilă la desconsiderări, fie ele reale sau imaginare; un comentariu întâmplător poate purta greutatea experienţei sale din copilărie fără ca ea să fie constientă de asta. „ Am fost nevoită să fiu atentă la reacţiile mele, sau mai bine spus la reacţiile mele exagerate”, declară o femeie de 40 de ani. „Uneori mă ȋnşel interpretând lucruri inofensive drept batjocură, deconsiderare, şi ȋmi fac griji ȋn mod excesiv până când realizez că de fapt persoana nu a avut nicio intenţie spunând acele lucruri”. Pentru aceste fete, faptul de a avea o mamă nereceptivă ȋnseamnă de asemenea dificultăţi ȋn a-şi gestiona emoţiile; ele au tendinţa de a se gândi prea mult şi de a rumina.

7. Repunerea in act a legăturii cu mama (ȋn cadrul altor relaţii)

 

Avem tendinta de a fi atraşi de ceea ce cunoastem— de acele situaţii, care, deşi ne-au făcut nefericiţi, rămân „confortabile” pentru că ne sunt familiare. În timp ce persoanele cu ataşament sigur au tendinţa de se a avânta in lume, in căutarea unor oameni care au acelaşi tip de ataşament, din nefericire, la fel se ȋntâmplă şi ȋn cazul celor cu atasament de tip ambivalent sau evitant.

Acest lucru are drept consecinţă repunerea in act a relaţiilor cu mama. „M-am măritat cu mama mea, cu siguranţă”, afirmă o femeie, „la suprafaţă, el părea complet diferit de mama mea, dar, ȋn final, m-a tratat in mare măsură la fel, am simţit aceeaşi incertitudine de a nu şti cum se va purta cu mine. La fel ca şi mama mea, el a fost fie indiferent, fie grijuliu, fie m-a criticat ȋngrozitor sau a fost prea puţin suportiv”.  Ea a sfârsit prin a divorţa atât de soţul ei, cât şi de mama ei.

 

Cu această listă ȋn minte, ziua in care o fiică işi analizează rănile poate fi prima zi spre vindecarea sa şi ȋnceputul unei călătorii către o nouă conştiinţă de sine şi către noi posibilităţi. Să sărbatorim ȋn cinstea vindecării şi a zilelor de mâine!

Sursa foto: Chamille White.Shutterstock

Trdus dupa Peg Streep de Alina Titu – psihoterapeut Rogersian

 

 


   Apr 29

Săndel, peştişorul cel plat – o poveste despre noi…

 

 

”Doamne” spuse Săndel, Peştişorul cel Plat, ”mă simt mai rău decât atunci când am avut pojar. Mă simt chiar mai rău decât atunci când aproape că am fost mâncat de rechinul cel ucigaş. Mă simt mai oribil decât atunci când am mâncat zece sandwich-uri cu meduze unul după altul şi apoi le-am dat afară pe toate”.

De ce se simţea oare Săndel aşa de abătut, groaznic şi oribil?

”Tocmai am aflat că am rămas repetent în clasa a patra la Şcoala de Peşti a Doamnei Somon”, gemu el.

”Ce prost sunt”, bolborosi, în timp ce înota în cerc încercând să decidă ce să facă. ”Nu sunt în stare să fac nimic ca lumea. Nu-s în stare de nimic şi nu-s bun de nimic ca peşte şi probabil că niciodată nu o să fiu mai bun de atât.” Săndel aproape că plângea.

”Ahh”, suspină el, ”Sunt atât de prost încât am uitat că peştii nici nu pot să plângă. Asta chiar că-i groaznic! Mă simt aşa de vinovat că am rămas repetent. Nu cred că sunt în stare să le spun mamei şi tatălui meu că fiul lor e un ratat. Le-ar înfunda branhiile. Cred că cel mai bine ar fi să plec în largul oceanului şi să dispar. Aşa nu vor afla niciodată ce s-a întâmplat cu mine şi ce dezamăgire le-am produs.”

”Adio, bătrân colţ de mare familiar”, suspină Săndel. Se mai uită o dată în urmă, peste coadă, şi se îndreptă spre Marele Ocean, unde razele soarelui nu ajung niciodată. Cel puţin aşa credea el, că se îndrepta în direcţia Marelui Ocean. Navigaţia era una dintre materiile la care rămăsese repetent. ”Sunt aşa de prost încât nici măcar nu ştiu să plec de acasă”, gândi posomorât Săndel. Înota prin nişte ape tare ciudate.

Treptat, aripioarele începură să-i obosească şi branhiile aproape că îl dureau. Săndel nu călătorise niciodată aşa de departe. Dintr-o dată totul se întunecă.

”Hei, cine a stins lumina?” strigă Săndel. ”Ceva nu e în regulă aici”, gâlgâi Săndel înspăimântat. ”Mă întreb dacă acesta este Marele Ocean”.

 

Dintr-o dată Săndel se trezi în strânsoarea unei tentacule iscusite, care era puternică precum oţelul. Îl târî prin apă şi îl aduse la fălcile unei caracatiţe urâte.

”Ah, cina… în sfârşit…!”, spuse caracatiţa, lingându-se pe buze. ”Ce bucăţică gustoasă! Stai să văd…unde… unde oare am pus muştarul?”

”Chiar că nu vreau să-mi sfârşesc viaţa în fălcile unei caracatiţe flămânde”, spuse Săndel, înecându-se. ”Trebuie să găsesc rapid o cale de scăpare!”

Între timp caracatiţa începu să-l înmoaie pe Săndel în borcanul cu muştar. Chiar atunci îi veni şi lui Săndel o idee salvatoare.

”Hei, uită-te într-acolo!” strigă el, ”uite cum trece o clasă întreagă de sardele!” Caracatiţa fu distrasă de strigătul lui Săndel şi de gândul de a mânca o întreagă clasă de sardele. Săndel lovi borcanul de muştar cu coada, iar borcanul zbură cât colo şi o lovi pe caracatiţă în cap.

”Auuu!”, strigă caracatiţa, stropind cu şi mai multă cerneală neagră, ca aceea în care se pierduse Săndel mai devreme… şi îl scăpă din strânsoare în tulburarea astfel iscată!

 

Săndel începu să înoate înainte cu toată viteza. Înota aşa de repede, iar cerneala caracatiţei era aşa de deasă, încât nici nu putea să vadă încotro se îndreaptă.

”Bufff!”Săndel înotase şi se izbise de un uriaş zid gri. Se simţea ameţit, confuz şi speriat.

”Poate că e un rechin sau un peşte spadă” gândi el. ”Mai bine dispar de aici cât pot de repede.”

”Scuză-mă”, spuse o voce blândă şi melodioasă. ”Pot să te ajut cu ceva?”

”Vai de mine!” bolborosi Săndel. ”Cine sunteţi? Nu am mai văzut niciodată un peşte aşa de mare ca dumneavoastră!”

”Ei bine, numele meu este Elena, Balena Cocoşată, aşa că nu sunt chiar un peşte. Iar eu nu am văzut niciodată o creatură aşa de micuţă ca tine. De fapt, nici nu te văd deloc. Înoată, te rog, până în dreptul ochilor mei ca să te pot vedea.”

”Pare a fi destul de inofensivă”, gândi Săndel şi înotă până în dreptul unui ochi de-al ei. ”Eu sunt Săndel, Peştişorul cel Plat”, spuse el timid.

”Şi ce faci aici? Eşti destul de departe de casă”, spuse Elena.

”Mi-e ruşine să vă spun”, spuse Săndel roşind. ”Am înotat departe de casă pentru că am rămas repetent în clasa a patra la Şcoala de Peşti a Doamnei Somon. Nu sunt bun de nimic ca peşte şi sunt o ruşine pentru părinţii mei, aşa că am decis să plec de capul meu în largul Marelui Ocean şi să nu mai fiu de ocară părinţilor mei. Dar sunt o catastrofă şi când vine vorba să înot departe de casă! Nici măcar nu am putut să găsesc Marele Ocean. Şi era cât pe ce să fiu mâncat de o caracatiţă uriaşă. Aşa că vedţi bine, nu sunt în stare să fac nimic ca lumea!”

”Stai o clipă. Spui că era cât pe ce să fii mâncat de o caracatiţă?”, întrebă Elena.

”Da, am lovit-o cu borcanul de muştar şi am înotat repede de acolo”, răspunse Săndel.

”Păi atunci tot ai reuşit să faci ceva bine”, spuse Elena.

”Nu m-am gândit la asta, spuse Săndel, ”dar cred că aşa e.

”Nu cred că te-ai împotmolit fiindcă eşti prost sau incapabil să faci ceva bun”, continuă Elena. ”Ai ales să te învinovăţeşti pentru greşelile tale, în loc să accepţi faptul că eşti ca toţi ceilalţi, un peşte supus grşelii, care face atât lucruri bune, cât şi rele.”

”Poate”, spuse Săndel, ”dar mie mi se pare că fac mai ales lucruri rele şi că cele mai multe lucruri le fac prost. Asta nu înseamnă că sunt un peşte prost?”

”Nu există peşti buni şi peşti răi, ” spuse Elena. ”Sunt doar peşti care fac lucruri bune şi lucruri rele. Toţi peştii sunt formaţi din toate însuşirile şi purtările lor, dintre care unele sunt bune, iar altele sunt rele. Este imposibil să fii în întregime bun sau în întregime rău. Chiar dacă eşti pe de-a întregul rău azi, mai mult ca sigur că ai făcut ceva bun în trecut sau că vei face ceva bun în viitor – şi dacă e aşa, înseamnă că nu eşti rău în întregime.”

”Asta aşa e,” răspunse Săndel gânditor, ”dar mie tot nu-mi place să fac greşeli şi să dau greş tot timpul sau aproape tot timpul. Cum să mă descurc atunci?”

”Primul pas,” explică Elena, ”este să te accepţi pe tine însuţi în întregime, cu greşeli şi cu tot restul. Încearcă să nu te învinovăţeşti, indiferent de ceea ce faci.

Al doilea pas este să accepţi responsabilitatea pentru că ai făcut o greşeală sau pentru că ai făcut un lucru greşit.

Al treilea pas este să încerci să-ţi corectezi greşelile. Iar cel de-al patrulea pas este este să vezi ce poţi să faci ca să nu mai repeţi aceleaşi greşeli în viitor.”

”Staţi să văd dacă am înţeles,” spuse Săndel. ”Voi folosi ca exemplu faptul că am rămas repetent în clasa a patra. În primul rând, mă accept pe mine însumi şi nu-mi mai spun să sunt prost sau că nu sunt în stare de nimic bun. În al doilea rând, accept că sunt responsabil că am rămas repetent. În al treilea rând, voi învăţa mai mult, ca să trec clasa anul viitor. Şi în al patrulea rând, voi continua să învăţ mai mult, să nu rămân repetent din nou.”

”Uaaau,” spuse Săndel încântat, ”dacă încep să gândesc astfel despre mine însumi, dacă mă accept pe mine însumi indiferent de ce se întâmplă şi dacă învăţ mult de tot, atunci poate că pot să devin într-adevăr un peştişor mai bun!”

 

”Fii atent,” îl opri Elena. ”A te considera complet bun este la fel de nepotrivit ca a te considera în întregime rău. Tu continui să îţi măsori valoarea ca peşte pornind de la felul în care te comporţi şi felul în care reuşeşti în ceea ce faci. Ţi-ar fi mai bine dacă ţi-ai judeca faptele şi însuşirile separat de felul în care te judecipe tine ca peşte, în loc să te condamni pe tine însuţi ca întreg, deoarece asta e deja  un lucru prea greu pentru un peştişor micuţ ca tine.”

 

”Cred că am înţeles acum,” spuse Săndel. ”E mai bine să mă accept pe mine însumi întotdeauna şi să îmi judec doar faptele. În acest fel, pot să învăţ din greşelile mele şi să nu mă mai fac să mă simt aşa de nefericit tot timpul.”

 

”Exact!” exclamă Elena. ”Vezi – poţi să gândeşti bine atunci când eşti atent. Acum nu crezi că e timpul să te întorci acasă la famila ta?”

”Cred că da,” spuse Săndel. ”Acum că îmi dau seama că nu sunt chiar aşa de prost şi nepriceput, chiar dacă am rămas repetent în clasa a patra, nu mai îmi e aşa greu să dau ochii cu ei. Mulţumesc pentru ajutor, doamnă Elena. mi-ar fi de mare folos dacă mi-aţi arăta direcţia cea bună”.

”Cred că Satul Peştişorilor Plaţi este în direcţia aceea,” răspunse Elena, arătându-i drumul cu coada. ”Îţi doresc o călătorie bună până acasă!”

 

Pe măsură ce Săndel se îndrepta înotând spre casă, o auzea pe Elena cântând în depărtare. ”Elena mi-a arătat calea cea bună în mai multe privinţe!”, gândi el fericit. ”Sunt aşa de bucuros că mi-am dat seama că nu există peşti buni sau peşti răi – ci doar peşti pur şi simplu. Iar eu sunt mândru să fiu unul dintre ei!”

Dupa Virginia Waters

 


   Apr 29

AFORISME ŞUGUBEŢE

1. Cu dra­gostea omori timpul, cu timpul omori dragostea.

2. Răzbunarea e dulce şi nu are calorii.

3. Dacă n-ai ce face, fă-o în altă parte.

4. Când bărbatul are o situaţie proastă, caută o femeie. Când situaţia se îmbunătăţeşte, mai caută una.

5. În dictatură, cineva te foloseşte cum vrea. În democraţie, ai dreptul să-l alegi pe cel care o să te folosească aşa cum vrea el.

6. Dacă soţia nu vor­beşte dimineaţa cu tine, în­seam­­nă că beţia de aseară ţi-a re­u­şit.

7. Mai rău decât un prost le­neş e un prost cu iniţiativă.

8. M-au ur­mă­rit multe gânduri profunde, dar am fost întotdeauna mai iute decât ele.

9. Întâmplarea e ine­vi­ta­bi­lul apărut din senin.

10. Dacă şeful e idiot, lasă-l s-o afle de la altul.

11. În orice căsnicie, cineva are întotdeauna dreptate, iar bărbatul niciodată.

12. Nu-i greu să te laşi de băut, greu e să înţelegi de ce trebuie să te laşi de băut.

13. Oamenii cu bani sunt de două feluri: apăraţi de poliţie ori căutaţi de poliţie.

14. Şi în casa de nebuni există vecini.

15. Oricât te-ai strădui, cineva va munci mai puţin decât tine şi va câştiga mai mult.

17. Nu salariile-s mici, lunile sunt prea lungi.

18. Când iubeşti cu adevărat, nici măcar bigudiurile nu te mai sperie.

19. Principala problemă a omului e că el singur îşi creează probleme.

20. Dacă nu ai griji şi duşmani, e po­sibil să nu te fi născut.

21. Cine mun­ceşte toată ziua nu mai are timp să câştige.

22. Viaţa e liniuţa dintre data naşterii şi data morţii.

23. Sărăcia nu se vindecă. A dove­dit-o medicina fără plată.

24. Dacă într-un cuvânt de cinci litere ai comis şase greşeli, una e de prisos.

25. Un adult e omul care nu mai creşte în înălţime şi începe să crească în lăţime şi grosime.

26. Prietenii pot fi şi falşi, duşmanii sunt întotdeauna autentici.

27. Nu-ţi băga în cap toate fleacurile, fiindcă nu-ţi mai rămâne loc pentru prostie.

28. Un optimist este un om in­su­ficient informat.

29. Femeile fac din nimic trei lucruri: Salate, coafuri şi drame.

30. Uneori, când începi să frânezi, nu te mai poţi opri din frânat.

31. Dacă la o întrebare îţi răspunde un filozof, nu mai înţelegi ce-ai întrebat.

32. A doua căsnicie e victoria speranţei asupra experienţei.

33. Nu-i deloc greu să combini neplăcutul cu inutilul. E doar o chestiune de tradiţie.

34. Logica este ştiinţa care îi permite bărbatului să nu în­ţe­lea­gă femeia.

36. Pe oaspete, oricât de bine l-ai hrăni, tot se îmbată.

37. Votca băută cu măsură e bună în orice cantităţi.


   Apr 24

Cand tot ce ai e un fir de ceapa…

Poveste cu tâlc. O femeie rea moare și ajunge în Iad. Îngerul ei ...

Ma gandeam zilele trecute la vorba romanesca : “bine faci , bine gasesti ” si aveam o nostalgie a intelegerii binelui ..

In diferite perioade ale vietii am vazut binele diferit insa intotdeauna am vazut ca binele facut , in orice forma, se intoarce . De asta mi se pare ca este esential sa pun in miscare binele pentru ca el ,din punctul meu de vedere , invariabil se intoarce .

Cand ma gandeam la asta mi-am amintit ca acum doua veri intr-o calatorie cu trenul prin Rusia ,pritena mea draga citea Fraţii Karamazov. Acum gandul m-a dus direct la volumul doi in care Grusenka ii impartaseste lui Aliosa povestea asta :

„Se spune că odată a trăit o femeie din cale afară de egoistă şi rea, care nu făcuse în viaţa ei nici o faptă bună nimănuia. Nu avea milă de nimeni şi nu iubise pe nimeni niciodată în afară de propria-i persoană. Era o povară şi un blestem pentru cei din jurul său.
Dar iată că într-o bună zi această femeie moare şi nimereşte drept în iad, de altfel unde-i era şi locul. Dar ca toată lumea avea şi ea un apărător în viaţă şi în moarte, acesta era îngerul ei păzitor, care nu voia cu nici un chip s-o lase să putrezească în iad. Acest înger se duce aşadar la Dumnezeu şi se roagă pentru sufletul femeii, pe care o cunoştea mai bine decât alţii.
– A făcut vre-un bine în toată viaţa ei? – a întrebat Dumnezeu.
Cum dorea să o salveze cu orice preţ de la chinurile veşnice ale iadului, îngerul şi-a adus aminte, că femeia odată, o singură dată în viaţa ei, a dat de pomană cuiva un fir de ceapă.
– Bine! – a spus Dumnezeu, în marea Sa îndurare. – Dacă e aşa atunci las-o să se agaţe de firul de ceapă iar tu trage-o afară din iad, dacă firul rezistă e salvată!
Îndată îngerul a luat firul de ceapă şi l-a întins femeii, care s-a prins bine de el, cu amândouă mâinile.
Numai că atunci câţiva păcâtoşi din preajmă au încercat să-se prindă şi ei de femeie, ca să îi scoată şi pe ei îngerul din iad. Îngerul trăgea de fir şi culmea firul rezista. Dar femeia tot egoistă a rămas – era firul ei de ceapă, era îngerul ei, – aşa că începu să-i alunge, ca nu cumva să se salveze şi ei. Dar în clipa în care a rămas singura stăpână pe fir, acesta s-a rupt. De acum îngerul nu mai putea face nimic pentru ea.”

 

Extras din ”Fraţii Karamazov” de F. M. Dostoievski