Absența unui părinte prezinta factor de risc pentru sănătatea mentală a copilului

Posted By admin on September 6, 2017

Unii spun că a fi părinte este o artă. Altii spun că este cea mai grea meserie. Se pare că, ambele categorii au dreptate, pentru că este dificil uneori să iei deciziile cele mai bune pentru tine și pentru copilul tău în același timp. Să nu uităm însă că a fi părinte este și cea mai nobilă dintre meserii și cea mai plină de recompense afective, care vin așteptat șau neașteptat, atît timp cat este făcută cu pricepere, dăruire afectivă și nu este privită ca pe o povară a vieții, ceva pe care trebuie să-l faci sau ca pe un sacrificiu.

Cresterea si educarea copilului și satisfacerea nevoilor sale emoționale  este o sarcină cu atat mai dificilă cu cat această responsabilitate îi revine doar unui părinte. Mama singură sau tatăl singur care încearcă să satisfacă nevoile emoționale ale copilului și în același timp să-și păstreze cariera și într-o oarecare măsură și viața personală înțeleg poate mai greu uneori conceptul de a te bucura de copil. Si totuşi sunt foarte mulţi părinţi care încearcă prin devotament şi sacrificiu să compenseze lipsa celuilalt părinte, să-i dăruiască copilului surplusul său de afecțiune şi să minimalizeze asfel efectele nedorite ale separării de celălalt părinte. Ei sunt de acord că indiferent care este situaţia prin care au ajuns să-şi  crească singuri copilul, trebuie  să-i acorde acestuia o atenţie deosebită deoarece are de făcut faţă unor dificultăţi suplimentare comparativ cu ceilalţi copii, dificultăţi prin care este obligat să treacă şi pe care nu le-a ales ci i s-au impus din exterior.

Fie că este în grija unui singur părinte din cauza divorţului, a decesului, a deciziei constiente a unor femei de a-şi satisface nevoile maternale fără a se implica într-o căsnicie, ignorand dificultăţile prin care va trece copilul, fie că a fost o decizie de familie ca unul dintre părinţi să plece în străinătate lăsand întreaga responsabilitate a cresterii copilului pe umerii celuilalt părinte, absenţa unui părinte din viaţa de zi cu zi a copilului constituie un factor de risc pentru sănătatea lui mentală. Aceasta pentru că oricat de mult s-ar strădui părintele în grija căruia a rămas copilul să-i asigure condiţiile materiale necesare şi  confortul emoţional de care are nevoie, absenţa celuilalt părinte este percepută de aproape fiecare copil ca o traumă psihică. *Copilul are nevoie de doi părinţi şi nu doar de unul singur mai bun decat fiecare luat în parte*(Stefan Milea). Dacă în trecut cauza principală a familiei monoparentale era moartea prematură a unui părinte, în ultimii zeci de ani situaţia s-a schimbat radical crescand continuu numărul căsătoriilor care se destramă şi totodată numărul mamelor divorţate care hotărăsc să-şi crească singure copiii. Deşi poate pare greu de înţeles la prima vedere, trauma prin care trece copilul părinţilor divorţaţi este mai puternică decat cea prin care trece copilul al cărui părinte a decedat. Cand moare un părinte, copilul ştie că n-a existat altă soluţie, iar uneori boala care a precedat decesul îl ajută pe copil să înţeleagă moartea. Divorţul, însă este o alegere a unuia sau uneori a ambilor parteneri, chiar dacă DESORI este  o necesitate. De multe ori problemele emoţionale ale copilului apar mult mai devreme decat divorţul efectiv si anume odata cu începerea dizarmoniei parentale. Certurile între părinţi, agresivitatea verbala sau fizică dintre acestia, scene la care copilul asista uneori provoacă suferinţă. Apogeul suferintei sale se atinge în timpul procesului cand se iau decizii care îl privesc direct fără să fie întrebat, sau din contră, este pus să aleagă pe unul dintre părinţii săi, generand ulterior puternice sentimente de vinovăţie faţă de cel căruia i-a întors spatele sau determinand autoculpabilizări că nu a fost în stare sau nu a fost suficient de important şi nu a luptat îndeajuns pentru a evita despărţirea părinţilor săi. Nici terminarea procesului nu aduce cu sine eliminarea tuturor suferintelor copilului. Idealizarea celuilalt părinte, învinovățirea celui în grija căruia a rămas, aflarea diferitelor vești de la cel cu care nu mai este (recăsătoria lui, nașterea altor copii), speranța deșartă într-o viitoare refacere a familiei, toate sunt frămantări de care nu este scutit copilul și pe care le va încerca mult timp.

Dovada impactului mai mare al divorţului părinţilor asupra copilului stă în rata mai mare de îmbolnăvire a acestor copii. Nu înseamnă că moartea unui părinte nu îl afectează pe copil, el are o reacţie de grea pierdere, e adesea profund afectat, dar rata de boli psihice rămane mai mică decat în situaţiile de divorţ.

Problemele psihice pot apare imediat ce copilul conştientizează situaţia sa sau pot apare mai tarziu. Pot fi prezente tulburări emoţionale care se manifestă prin capricii alimentare, tulburări de somn, tulburări de eliminare (enurezis, encomprezis), ticuri, manifestări de agresivitate, impulsivitate, ostilitate cu dificultăţi ulterioare de adaptare şcolară şi socială. La copilul mai mare apar stări depresive, însoţite sau nu de simptome somatice, renuntare la şcolă, diferite anxietaţi şi fobii, tulburări alimentare , tulburări de comportament sau de personalitate. Nu trebuie pierdut din vedere riscul ca acest copil devenit părinte la răndul lui să dezvolte un sentiment parental defectuos şi să nu poată să creeze acordajul afectiv cu propriul sau copil, necesar unei bune dezvoltări a acestuia din urmă.

Cum putem noi să-i ajutăm pe aceşti copii care se află în situaţii pe care nu le-au ales şi pe care nu le pot schimba?

În primul rand fiind atenţi la nevoile lor fără să pierdem din vedere faptul că avem propriile noastre nevoi de afecţiune, că suntem un părinte rănit care vrea să aibă grijă de un copil rănit, fiind conştienţi că nu putem suplini în întregime rolul celuilalt părinte oricît de mult ne-am strădui, pentru că niciun părinte nu poate să satisfacă de unul singur nevoia de iubire a copilului, recunoscand că noi înşine avem nevoie de ajutor şi chiar cerandu-l atunci cand este necesar, lasand la o parte orgoliile şi ambiţiile personale.

Să nu uităm că cel mai frumos dar pe care îl putem da copiilor nostri este propria noastră sănătate fizică şi mentală, şi dacă noi înşine nu suntem echilibraţi emoţional într-un anumit moment al vieţii noastre nu putem ajuta cum se cuvine pe copilul nostru. Putem insă apela la ceilalti membri ai familiei noastre, de exemplu, la bunici, care au un rol indispensabil în viaţa fiecărui nepot si cu atat mai mult cu cat acesta este separat de unul din părinţi săi. Pe langa cei din familia lărgita și prieteni, care de multe ori sunt si ei implicaţi afectiv, deci subiectivi, există și instituţiile de profil si persoanele abilitate care vă pot oferi ajutorul profesionist-serviciile de protecţie a copilului, medicii de familie, consilierii și psihologii şcolari, psihoterapeuti , psihiatri.

Este de preferat ca ajutorul să fie cerut şi acordat cat mai devreme posibil pentru a elimina cat mai curand consecințele psihologice defavorabile pe care le poate dezvolta fiecare dintre membrii familiei monoparentale. Mai tarziu nu numai că este mai dificilă intervenția terapeutică dar rezultatele ce pot fi  atinse pot fi mai reduse. Principiul popular *timpul le vindecă pe toate* poate uneori să nu ne aducă beneficiile pe care le așteptăm ci doar dezavantaje.

 

 

About The Author

admin

Comments

Leave a Reply