Îndrăgostirea e una, iubirea e altceva. Dacă nu stim sa iubim, când îndrăgostirea se va termina, se va termina şi relaţia, chiar dacă nu oficial.
Totul se declanseaza in regiunea din creier numita zona ventrala tegmentala, de unde celulele pigmentate, care contin dopamina, trimit mesaje unei alte parti a creierului, nucleul caudat. Este vorba de motivatie; persoana de care ne indragostim reprezinta un scop in sine – simtim atunci ca ea este cea mai buna fiinta din lume si ca viata noastra va fi perfecta doar daca vom fi mereu impreuna. Astfel, ajungem sa devenim dependenti de persoana respectiva, asa cum consumatorii de droguri ajung sa nu mai poata trai fara drog. Ca si la acestia, lipsa partenerului ii aduce pe indragostiti intr-o stare similara sevrajului – episoade de agitatie extrema, alternand cu perioade de depresie profunda”, precizeaza Art Aron.

Savantii americani considera insa ca descoperirea modului bizar si neobisnuit in care actioneaza dragostea la nivelul creierului nu ii poate schimba cu nimic pe oameni, care vor continua sa iubeasca, la fel de patimas. „Este ca si cu o prajitura de ciocolata. Ii stii toate ingredientele, ii stii modul de preparare, dar asta nu te impiedica sa o savurezi cu aceeasi placere de fiecare data. Asadar, poti cunoaste toate componentele unei iubiri romantice si sa simti in continuare pasiunea”, crede Helen Fischer.
Psihologic, îndrăgostirea este un indicator care îţi indică persoana pe care o vei putea iubi, mai mult decât pe altele, dar cred eu, nu mai mult decât pe tine însuţi. Iubirea inseamna a-l pretui pe celalalt, a-ţi păsa de celalalt, a veni în întâmpinarea nevoilor sale reale, a-l înţelege şi accepta în realitatea lui (dar cu o conditie, ca celalalt sa nu incalce limitele tale). Datoria in relatie se face pana la jumatate. La jumatate e un zid, pe care nimeni nu-l poate trece, cine incearca sa-l treaca, se autodesfiinteaza lent dar sigur.

Unii bărbaţi, au sentimentul posesiei depline asupra femeii căreia i-au declarat ”dragostea” lor eternă. Astfel, acea femeie, este “datoare” sa devina un sclav supus doar pentru ca li se ofera marea favoare de a fi “iubite” de un viitor tiran.

Culmea lipsei iubirii de sine: să îţi doreşti atât de mult să fi iubit de celalat încât din iubirea lui pentru tine, să te poţi iubi şi tu puţin pe tine însuţi.

Interpretari eronate ale indragostirii au loc si atunci cand unul dintre parteneri se aşteaptă ca celalalt sa-i ofere prin copil propria clonă sau relatia tinde sa devina una de tipul “patul lui Procust” – “femeia speră ca barbatul sa se schimbe dupa casatorie iar barbatul speră ca femeia sa ramana neschimbata dupa casatorie”.
Sigur, in spatele manifestărilor patologice ale unor îndrăgostiţi stă dependenţa emoţională, dar nu numai. Foştii copii neiubiţi, pot face instant dependenţă emoţională. Dar dependenţa emoţională cumulată cu îndrăgostirea , se amplifică enorm şi poate duce la decompensare psihică sau la agresiune (sau la manifestări hilare, de genul să-mi pun sâni mai mari, să-mi cumpăr maşină mai scumpă), toate acestea pentru un partener care în fond nu îmi împărtăşeşte sentimentele. În cuplu, tot ce poţi face, e partea ta de datorie. Unii nu şi-o fac, alţii încearcă să facă şi partea de datorie a celuilalt ca la urmă să culeagă mari frustrări.

Camelia dragomirescu

Psiholog si Psihoterapeut in Pitesti

          Ca sa ”exersezi” iertarea aceea nesfarsita esti un om puternic ,ai nevoie de mare putere ca sa realizezi asa ceva, nu o victima care se simte inferioara agresorului ei. Cat de mare trebuie sa fie credinta in D-zeu (adica iubirea de oameni) ca sa poti face asa ceva? Foarte mare.

         O victima care isi iarta agresorul de nenumarate ori  pe zi, nu prea vad sa fie o victima. Si nu prea cred ca prejudiciul suferit este prea mare. Cand ma simt inferior celui care m-a prejudiciat si nici nu am credinta in D-zeu putin probabil sa pot ierta fie si de 2 ori pe zi. Plus ca notiunea de prejudicu e relativa. Sau daca imi scoate cineva un ochi, sa il las sa-mi sparga si dintii? Deci, toate au o limita. Nu ma pot lasa prejudiciat la infinit, pe considerentul ca voi ierta la infinit. Asta ar insemna sa calc partea a doua a recomandarii cu “Iubesteti aproapele asa…cum te iubesti pe tine insuti”.

Daca ma las calcat in picioare, din pur masochism, nu vad sa fie nici o glorie ci doar faptul ca imi doresc sa nu mai exist  si in loc sa ma sinucid las pe altii sa o faca pentru mine.  

Am gasit 7  lucruri care ar putea sa ajute la intarirea credintei si sa ofere alta perspectiva asupra iertarii:

1. La final nu conteaza ce as fi facut (cat as fi iubit) , conteaza ce am facut (cat am iubit) deja. De aici morala ca uneori, de cele mai multe ori, “sa primesti ce ti se ofera”, iubirea e si un sacrificiu (“multumeste-te cu ce ai”). Timpul se poate termina maine si sansa reabilitării este pierduta.
2. Nu trebuie sa ma uit de unde se trag unii, ci incotro ma indrept eu.
3. A-mi castiga existenta e una, a-mi castiga sufletul e altceva.
4. Culmea iubirii posesive: sa doresti atat de mult sa fi iubit de altii sau de partener incat din iubirea lor/lui pentru tine, sa te poti iubi si tu pe tine.
5. Dragostea are limite, oroarea nu, de aceea oroarea se mai numeste si abis.
6. Cea mai buna rugaciune e „Sa nu ispitesti pe Domnul D-zeul tau”.
7. A ierta inseamna de multe ori a oferi din nou ocazia să fii lovit.

Psiholog Pitesti