Pornind de la aceasta afirmatie si de la multitudinea de “normalitati” cu care am de-a face in practica mea clinica mi-am zis sa arunc ceva lumina asupra acestui termen :NORMAL.

“E normal ca un copil sa vrea sa invete!”

“E normal ca nevasta mea sa se ingrijeasca de copii .”

“E normal ca partenerul meu sa stie ce nevoi am si sa mi le si indeplineasca – altfel nu ma iubeste…….”

“ E normal sa muncesc mult si sa-i dau copilului meu tot ce n-am avut eu in copilarie.”

“ E normal ca subalternii mei sa faca tot ce le spun fara sa aiba vreo opinie contrara. Doar de asta sunt subalterni-sa execute.”

“ E normal sa n-ai incredere in oameni pentru ca te ranesc.” Etc. Etc. Etc. …….

Recunoasteri aceste normalitati ?Sunt ele prezente si in viata voastra?

Ca si în alte domenii de studiu ale medicinii, pare complicat în primul rând de a defini normalul, la fel si sanatatea mintala, aici fiind mai adevarata ca oriunde în alta parte parerea ca acest atribut al omului nu se poate cuantifica precis.

Ce spun psihanalistii despre normalitate :

S. FREUD:”Normalitatea este o fictiune ideala; fiecare ego este psihotic într-un anumit moment într-o masura mai mare sau mai mica”;

K. EISLER:”Normalitatea absoluta nu poate fi obtinuta, deoarece persoana normala trebuie sa fie pe deplin constienta de gândurile si sentimentele sale”;

M. KLEIN: “Normalitatea este caracterizata prin tarie de caracter, capacitatea de a face fata emotiilor conflictuale, capacitatea de a trai placerea fara a provoca conflicte si capacitatea de a iubi”;

Totusi, o astfel de perspectiva este absolut necesara atunci când psihiatrii, psihanalistii sau alti psihoterapeuti, incearca sa discute criteriile de evaluare ale succesului unui tratament.

Dupa W. Boehm, normalitatea (sanatatea mintala) este conditia de functionalitate sociala, impusa si acceptata de societate în scopul realizarii personale.

De aceea normalitatea ne pare mai bine definita în dinamica, în sensul adaptarii armonice în fiecare moment al existentei, în functie de mediul sau, istoria sa si a colectivitatii sale, ca o rezultanta a calitatii raportului personalitate/mediu si nu ca o absenta a bolii sau a posibilitatii de “plutire” într-un câmp de forte contradictorii.

Putem deci considera normalitatea drept posibilitatea unei istorii echilibrate a subiectului, iar dimensiunile ei, drept totalitatea proceselor de adaptare la mediu conform modelului general al speciei (posibilitatilor de raspuns al marii majoritati a colectivitatii).

F. Tudose : “Normalitatea trebuie sa ne apara ca o suma de ritmuri: biochimice, fiziologice afective, relationale, motivationale, adaptate armonic solicitarilor din mediu si concordante cu raspunsurile majoritatii membrilor comunitatii (conform modelului speciei)”.

Pentru a simplifica demersul spre conceptul de normalitate si pentru a evita construirea unui model imperfect al acestuia, ni se pare operant a postula existenta lui ca un dat al realitatii umane sau, mai corect spus, ca o dominanta a acesteia.

Ar fi bine sa reflectam mai mult asupra normalitatilor noastre.

Camelia Dragomirescu

Psiholog si Psihoterapeut in Pitesti