Mar 11 2026

Săndel, peştişorul cel plat

”Doamne” spuse Săndel, Peştişorul cel Plat, ”mă simt mai rău decât atunci când am avut pojar. Mă simt chiar mai rău decât atunci când aproape că am fost mâncat de rechinul cel ucigaş. Mă simt mai oribil decât atunci când am mâncat zece sandwich-uri cu meduze unul după altul şi apoi le-am dat afară pe toate”.

De ce se simţea oare Săndel aşa de abătut, groaznic şi oribil?
”Tocmai am aflat că am rămas repetent în clasa a patra la Şcoala de Peşti a Doamnei Somon”, gemu el.
”Ce prost sunt”, bolborosi, în timp ce înota în cerc încercând să decidă ce să facă. ”Nu sunt în stare să fac nimic ca lumea. Nu-s în stare de nimic şi nu-s bun de nimic ca peşte şi probabil că niciodată nu o să fiu mai bun de atât.” Săndel aproape că plângea.
”Ahh”, suspină el, ”Sunt atât de prost încât am uitat că peştii nici nu pot să plângă. Asta chiar că-i groaznic! Mă simt aşa de vinovat că am rămas repetent. Nu cred că sunt în stare să le spun mamei şi tatălui meu că fiul lor e un ratat. Le-ar înfunda branhiile. Cred că cel mai bine ar fi să plec în largul oceanului şi să dispar. Aşa nu vor afla niciodată ce s-a întâmplat cu mine şi ce dezamăgire le-am produs.”

”Adio, bătrân colţ de mare familiar”, suspină Săndel. Se mai uită o dată în urmă, peste coadă, şi se îndreptă spre Marele Ocean, unde razele soarelui nu ajung niciodată. Cel puţin aşa credea el, că se îndrepta în direcţia Marelui Ocean. Navigaţia era una dintre materiile la care rămăsese repetent. ”Sunt aşa de prost încât nici măcar nu ştiu să plec de acasă”, gândi posomorât Săndel. Înota prin nişte ape tare ciudate.

Treptat, aripioarele începură să-i obosească şi branhiile aproape că îl dureau. Săndel nu călătorise niciodată aşa de departe. Dintr-o dată totul se întunecă.
”Hei, cine a stins lumina?” strigă Săndel. ”Ceva nu e în regulă aici”, gâlgâi Săndel înspăimântat. ”Mă întreb dacă acesta este Marele Ocean”.

Dintr-o dată Săndel se trezi în strânsoarea unei tentacule iscusite, care era puternică precum oţelul. Îl târî prin apă şi îl aduse la fălcile unei caracatiţe urâte.
”Ah, cina… în sfârşit…!”, spuse caracatiţa, lingându-se pe buze. ”Ce bucăţică gustoasă! Stai să văd…unde… unde oare am pus muştarul?”
”Chiar că nu vreau să-mi sfârşesc viaţa în fălcile unei caracatiţe flămânde”, spuse Săndel, înecându-se. ”Trebuie să găsesc rapid o cale de scăpare!”
Între timp caracatiţa începu să-l înmoaie pe Săndel în borcanul cu muştar. Chiar atunci îi veni şi lui Săndel o idee salvatoare.
”Hei, uită-te într-acolo!” strigă el, ”uite cum trece o clasă întreagă de sardele!” Caracatiţa fu distrasă de strigătul lui Săndel şi de gândul de a mânca o întreagă clasă de sardele. Săndel lovi borcanul de muştar cu coada, iar borcanul zbură cât colo şi o lovi pe caracatiţă în cap.
”Auuu!”, strigă caracatiţa, stropind cu şi mai multă cerneală neagră, ca aceea în care se pierduse Săndel mai devreme… şi îl scăpă din strânsoare în tulburarea astfel iscată!

Săndel începu să înoate înainte cu toată viteza. Înota aşa de repede, iar cerneala caracatiţei era aşa de deasă, încât nici nu putea să vadă încotro se îndreaptă.
”Bufff!”Săndel înotase şi se izbise de un uriaş zid gri. Se simţea ameţit, confuz şi speriat.
”Poate că e un rechin sau un peşte spadă” gândi el. ”Mai bine dispar de aici cât pot de repede.”
”Scuză-mă”, spuse o voce blândă şi melodioasă. ”Pot să te ajut cu ceva?”
”Vai de mine!” bolborosi Săndel. ”Cine sunteţi? Nu am mai văzut niciodată un peşte aşa de mare ca dumneavoastră!”
”Ei bine, numele meu este Elena, Balena Cocoşată, aşa că nu sunt chiar un peşte. Iar eu nu am văzut niciodată o creatură aşa de micuţă ca tine. De fapt, nici nu te văd deloc. Înoată, te rog, până în dreptul ochilor mei ca să te pot vedea.”
”Pare a fi destul de inofensivă”, gândi Săndel şi înotă până în dreptul unui ochi de-al ei. ”Eu sunt Săndel, Peştişorul cel Plat”, spuse el timid.
”Şi ce faci aici? Eşti destul de departe de casă”, spuse Elena.
”Mi-e ruşine să vă spun”, spuse Săndel roşind. ”Am înotat departe de casă pentru că am rămas repetent în clasa a patra la Şcoala de Peşti a Doamnei Somon. Nu sunt bun de nimic ca peşte şi sunt o ruşine pentru părinţii mei, aşa că am decis să plec de capul meu în largul Marelui Ocean şi să nu mai fiu de ocară părinţilor mei. Dar sunt o catastrofă şi când vine vorba să înot departe de casă! Nici măcar nu am putut să găsesc Marele Ocean. Şi era cât pe ce să fiu mâncat de o caracatiţă uriaşă. Aşa că vedţi bine, nu sunt în stare să fac nimic ca lumea!”
”Stai o clipă. Spui că era cât pe ce să fii mâncat de o caracatiţă?”, întrebă Elena.
”Da, am lovit-o cu borcanul de muştar şi am înotat repede de acolo”, răspunse Săndel.
”Păi atunci tot ai reuşit să faci ceva bine”, spuse Elena.
”Nu m-am gândit la asta, spuse Săndel, ”dar cred că aşa e.
”Nu cred că te-ai împotmolit fiindcă eşti prost sau incapabil să faci ceva bun”, continuă Elena. ”Ai ales să te învinovăţeşti pentru greşelile tale, în loc să accepţi faptul că eşti ca toţi ceilalţi, un peşte supus grşelii, care face atât lucruri bune, cât şi rele.”
”Poate”, spuse Săndel, ”dar mie mi se pare că fac mai ales lucruri rele şi că cele mai multe lucruri le fac prost. Asta nu înseamnă că sunt un peşte prost?”
”Nu există peşti buni şi peşti răi, ” spuse Elena. ”Sunt doar peşti care fac lucruri bune şi lucruri rele. Toţi peştii sunt formaţi din toate însuşirile şi purtările lor, dintre care unele sunt bune, iar altele sunt rele. Este imposibil să fii în întregime bun sau în întregime rău. Chiar dacă eşti pe de-a întregul rău azi, mai mult ca sigur că ai făcut ceva bun în trecut sau că vei face ceva bun în viitor – şi dacă e aşa, înseamnă că nu eşti rău în întregime.”
”Asta aşa e,” răspunse Săndel gânditor, ”dar mie tot nu-mi place să fac greşeli şi să dau greş tot timpul sau aproape tot timpul. Cum să mă descurc atunci?”
”Primul pas,” explică Elena, ”este să te accepţi pe tine însuţi în întregime, cu greşeli şi cu tot restul. Încearcă să nu te învinovăţeşti, indiferent de ceea ce faci.
Al doilea pas este să accepţi responsabilitatea pentru că ai făcut o greşeală sau pentru că ai făcut un lucru greşit.
Al treilea pas este să încerci să-ţi corectezi greşelile. Iar cel de-al patrulea pas este este să vezi ce poţi să faci ca să nu mai repeţi aceleaşi greşeli în viitor.”
”Staţi să văd dacă am înţeles,” spuse Săndel. ”Voi folosi ca exemplu faptul că am rămas repetent în clasa a patra. În primul rând, mă accept pe mine însumi şi nu-mi mai spun să sunt prost sau că nu sunt în stare de nimic bun. În al doilea rând, accept că sunt responsabil că am rămas repetent. În al treilea rând, voi învăţa mai mult, ca să trec clasa anul viitor. Şi în al patrulea rând, voi continua să învăţ mai mult, să nu rămân repetent din nou.”
”Uaaau,” spuse Săndel încântat, ”dacă încep să gândesc astfel despre mine însumi, dacă mă accept pe mine însumi indiferent de ce se întâmplă şi dacă învăţ mult de tot, atunci poate că pot să devin într-adevăr un peştişor mai bun!”

”Fii atent,” îl opri Elena. ”A te considera complet bun este la fel de nepotrivit ca a te considera în întregime rău. Tu continui să îţi măsori valoarea ca peşte pornind de la felul în care te comporţi şi felul în care reuşeşti în ceea ce faci. Ţi-ar fi mai bine dacă ţi-ai judeca faptele şi însuşirile separat de felul în care te judecipe tine ca peşte, în loc să te condamni pe tine însuţi ca întreg, deoarece asta e deja  un lucru prea greu pentru un peştişor micuţ ca tine.”

”Cred că am înţeles acum,” spuse Săndel. ”E mai bine să mă accept pe mine însumi întotdeauna şi să îmi judec doar faptele. În acest fel, pot să învăţ din greşelile mele şi să nu mă mai fac să mă simt aşa de nefericit tot timpul.”

”Exact!” exclamă Elena. ”Vezi – poţi să gândeşti bine atunci când eşti atent. Acum nu crezi că e timpul să te întorci acasă la famila ta?”
”Cred că da,” spuse Săndel. ”Acum că îmi dau seama că nu sunt chiar aşa de prost şi nepriceput, chiar dacă am rămas repetent în clasa a patra, nu mai îmi e aşa greu să dau ochii cu ei. Mulţumesc pentru ajutor, doamnă Elena. mi-ar fi de mare folos dacă mi-aţi arăta direcţia cea bună”.
”Cred că Satul Peştişorilor Plaţi este în direcţia aceea,” răspunse Elena, arătându-i drumul cu coada. ”Îţi doresc o călătorie bună până acasă!”

Pe măsură ce Săndel se îndrepta înotând spre casă, o auzea pe Elena cântând în depărtare. ”Elena mi-a arătat calea cea bună în mai multe privinţe!”, gândi el fericit. ”Sunt aşa de bucuros că mi-am dat seama că nu există peşti buni sau peşti răi – ci doar peşti pur şi simplu. Iar eu sunt mândru să fiu unul dintre ei!”

Virginia Waters

Jul 28 2025

Un cățel numit Luna

Opoveste emoționantă cu căței , una despre loialitate, speranță și dragostea care vindecă:

Era o iarnă grea într-un orășel de munte. Zăpada se așternuse în straturi groase, iar frigul părea că pătrunde în oase. Într-o seară, o fetiță pe nume Ana, de 9 ani, ieșise afară cu mama ei să ducă pâine vecinei în vârstă. Pe drumul de întoarcere, dintr-un tufiș acoperit de gheață, s-a auzit un scâncet slab.

Ana s-a oprit, s-a aplecat și a zărit un ghemotoc de blană ud și tremurând. Era un cățeluș mic, alb cu pete maro, aproape înghețat. L-a luat în brațe și l-a strâns la piept, simțindu-i inimioara bătând slab. Mama ei a vrut să îl lase acolo, dar Ana a început să plângă:

— „Te rog, mami… o să moară fără noi.”

L-au dus acasă, i-au dat un prosop cald și lapte. Ana l-a numit Luna, pentru că îl găsise în noaptea cu cea mai plină lună. Zilele au trecut, iar cățelușa a început să prindă puteri. Nu știau de unde venise, dar Luna se lipise de Ana cu toată inima — o urmărea peste tot și îi aducea zâmbetul în fiecare dimineață.

Ce nu știa mama Anei era că fetița suferea încă de pe urma pierderii tatălui ei, care plecase într-un accident cu un an în urmă. De atunci, nu mai râdea, nu mai desena, nu mai dormea decât cu lumina aprinsă.

Dar de când apăruse Luna, începuse să râdă din nou. Să viseze. Într-o zi, a spus:

— „Tati mi-a trimis-o. Ca să nu mai fiu singură.”

Câțiva ani mai târziu, Ana a crescut și a devenit veterinar. Iar Luna, bătrână și cu lăbuțele albe de ani, încă dormea la capul patului ei. Pentru Ana, Luna nu fusese doar un cățel salvat — fusese salvarea ei.

Nov 20 2024

Despre relatiile actuale

”De multe ori, pe aplicațiile de dating bărbații în general anunță că vor ONS (one night stand) sau FWB (friends with benefits). Și femeile, dar într-o proporție mai mică. Acest anunț spune așa: Nu mă interesează să te cunosc. Nu vreau să știu ce fel de persoană ești, cum gândești, ce faci tu cu mintea ta. Vreau doar să fac sex cu tine. Și îți spun din start, ca să știi. Nu mă atașez, nu îți îndeplinesc nevoi de relație, nu te fac să te simți special/ă, nu te respect, nu te valorizez. Ci te anunț că te voi trata ca pe un obiect sexual, femeie sau barbat. Te anunț că tu vei decide dacă vrei să intri în abuz sexual. Probabil că vei zice uneori da, din singurătate sau plictis, din nevoia de a trece mai ușor peste o perioadă mai grea. Din nevoia de a te simți dorit /ă. Probabil că vei zice da, dacă ai traumă sexuală de când erai mic/ă și vei accepta doar de dragul unei mângâieri și conexiuni. Posibil că uneori vei zice da. Ce fel de da e ăsta, Dumnezeu știe. Dar ai zis da. Posibil că ai zis da abuzului sexual. Ți-ai dat consimțământul.

Ce fel de consimțământ e, again, Dumnezeu știe. E informat? Da, că omul te-a anunțat! E din traumă? Cu siguranță! E sănătos? Nu. Fiindcă, deși spunem, femei și bărbați, că suntem OK doar cu a face sex fără să fim în relație de cuplu, hai să ne punem afirmația asta la îndoială! Hai să ne amintim că nevoia primară a ființei umane este aceea de siguranță. Emoțională și fizică!”

Sursa :  Otilia Mantelers

Oct 28 2023

“Ti-am spus astazi ca te iubesc?”

”Cand tata vorbea cu mine, intotdeauna incepea cu “Ti-am spus deja astazi cat de mult te iubesc?” Sentimentul de dragoste a fost reciproc si, in ultimii ani, pentru ca viata sa parea vizibil ca se afla in ultima faza, am devenit si mai apropiati…daca se putea asa ceva. La varsta de 82 de ani el era gata sa moara, si eu eram pregatit sa-l las sa plece de langa mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinta. Am ras si am plans, ne-am tinut de maini si ne-am spus unul altuia cat de mult ne iubim si am hotarat ca venise timpul. I-am spus, “Tata, dupa ce nu vei mai fi, sa-mi dai un semn ca esti bine”. A ras de absurditatea cererii mele. Tata nu credea in reancarnare. Nici eu nu pot sa spun ca eram prea convins, dar trecusem prin mai multe situatii care m-au facut sa cred ca poti primi niste semne “de pe lumea cealalta”. Eu si cu tatal meu eram atat de profund legati, incat am simtit atacul de inima in propriul meu piept in momentul in care a murit. Mai tarziu am jelit la gandul ca cei din spital, in intelepciunea lor sterila, nu m-au lasat sa-l tin de mana atunci cand si-a dat ultima rasuflare. Zi dupa zi ma rugam sa aud ceva de la el, dar nimic nu s-a intamplat. Noapte dupa noapte m-am rugat pentru un vis inainte de a adormi. Si totusi au trecut patru luni lungi in care nu am auzit si nu am simtit altceva decat durere pentru pierderea suferita. Mama murise cu cinci ani inainte de boala Alzheimer, si desi aveam propriile mele fete, am simtit moartea ei ca pe moartea unui copil. Intr-o zi, in timp ce stateam intins pe o masa de masaj intr-o camera mica, intunecoasa, asteptand sa-mi vina randul, m-a izbit brusc un dor de tatal meu. Am inceput sa ma intreb daca nu cumva fusesem prea exagerat cand ii cerusem sa-mi dea un semn. Mi-am dat seama ca mintea mea este intr-o stare hiper-acuta. Capul meu era cuprins de o claritate nefamiliara incat as fi putut sa adun coloane intregi de cifre. Am verificat sa vad daca sunt treaz si nu visez, si mi-am dat seama ca mai treaz de atat nu se poate. Fiecare gand al meu era ca o picatura de apa care pica in mijlocul unei baltoace, si m-am minunat de linistea si pacea fiecarui moment care trecea. Apoi m-am gandit, “Am incercat sa controlez mesajele de pe cealalta lume. Ma voi opri acum”. Brusc, mi-a aparut in fata chipul mamei mele, asa cum arata el inainte ca boala Alzheimer sa-i fure inteligenta, umanitatea si cele 60 de kilograme. Parul ei, de un argintiu splendid, ii inconjura fata dulce. Era atat de reala si atat de aproape, incat am avut senzatia ca, daca intind mana, o s-o ating. Arata exact cum era ea cu douazeci de ani in urma, inainte ca declinul sa o copleseasca. Puteam chiar simti aroma de Joy, parfumul ei preferat. Parea sa astepte si nu spunea nimic. Ma intrebam cum se poate intampla asa ceva, sa ma gandesc la tatal meu si sa apara mama, si in acel moment m-am simtit putin vinovat ca nu ma gandisem si la ea.  I-am spus, “O, Mama, imi pare atat de rau ca a trebuit sa suferi de boala aceea asa de ingrozitoare”. Ea atunci si-a aplecat capul putin, ca si cand ar fi inteles ceea ce i-am spus.  Apoi a zambit – un zambet superb – si mi-a spus foarte clar, “Singurul lucru de care imi aduc aminte este dragostea”. Si a disparut. Am inceput sa tremur intr-o camera devenita rece dintr-o data, si am stiut din acel moment, cu toata puterea sufletului meu, ca dragostea pe care o dam si o primim este unicul lucru care conteaza si de care ne amintim. Suferinta dispare; dragostea ramane. Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodata, iar acel moment va ramane pe veci in inima mea. Inca nu am auzit nimic din partea tatalui meu, dar sunt absolut sigur ca intr-o zi, cand ma voi astepta mai putin, el va aparea si imi va spune, “Ti-am spus astazi ca te iubesc?”

Bobbie Probstein