”Doamne” spuse Săndel, Peştişorul cel Plat, ”mă simt mai rău decât atunci când am avut pojar. Mă simt chiar mai rău decât atunci când aproape că am fost mâncat de rechinul cel ucigaş. Mă simt mai oribil decât atunci când am mâncat zece sandwich-uri cu meduze unul după altul şi apoi le-am dat afară pe toate”.

De ce se simţea oare Săndel aşa de abătut, groaznic şi oribil?
”Tocmai am aflat că am rămas repetent în clasa a patra la Şcoala de Peşti a Doamnei Somon”, gemu el.
”Ce prost sunt”, bolborosi, în timp ce înota în cerc încercând să decidă ce să facă. ”Nu sunt în stare să fac nimic ca lumea. Nu-s în stare de nimic şi nu-s bun de nimic ca peşte şi probabil că niciodată nu o să fiu mai bun de atât.” Săndel aproape că plângea.
”Ahh”, suspină el, ”Sunt atât de prost încât am uitat că peştii nici nu pot să plângă. Asta chiar că-i groaznic! Mă simt aşa de vinovat că am rămas repetent. Nu cred că sunt în stare să le spun mamei şi tatălui meu că fiul lor e un ratat. Le-ar înfunda branhiile. Cred că cel mai bine ar fi să plec în largul oceanului şi să dispar. Aşa nu vor afla niciodată ce s-a întâmplat cu mine şi ce dezamăgire le-am produs.”

”Adio, bătrân colţ de mare familiar”, suspină Săndel. Se mai uită o dată în urmă, peste coadă, şi se îndreptă spre Marele Ocean, unde razele soarelui nu ajung niciodată. Cel puţin aşa credea el, că se îndrepta în direcţia Marelui Ocean. Navigaţia era una dintre materiile la care rămăsese repetent. ”Sunt aşa de prost încât nici măcar nu ştiu să plec de acasă”, gândi posomorât Săndel. Înota prin nişte ape tare ciudate.

Treptat, aripioarele începură să-i obosească şi branhiile aproape că îl dureau. Săndel nu călătorise niciodată aşa de departe. Dintr-o dată totul se întunecă.
”Hei, cine a stins lumina?” strigă Săndel. ”Ceva nu e în regulă aici”, gâlgâi Săndel înspăimântat. ”Mă întreb dacă acesta este Marele Ocean”.

Dintr-o dată Săndel se trezi în strânsoarea unei tentacule iscusite, care era puternică precum oţelul. Îl târî prin apă şi îl aduse la fălcile unei caracatiţe urâte.
”Ah, cina… în sfârşit…!”, spuse caracatiţa, lingându-se pe buze. ”Ce bucăţică gustoasă! Stai să văd…unde… unde oare am pus muştarul?”
”Chiar că nu vreau să-mi sfârşesc viaţa în fălcile unei caracatiţe flămânde”, spuse Săndel, înecându-se. ”Trebuie să găsesc rapid o cale de scăpare!”
Între timp caracatiţa începu să-l înmoaie pe Săndel în borcanul cu muştar. Chiar atunci îi veni şi lui Săndel o idee salvatoare.
”Hei, uită-te într-acolo!” strigă el, ”uite cum trece o clasă întreagă de sardele!” Caracatiţa fu distrasă de strigătul lui Săndel şi de gândul de a mânca o întreagă clasă de sardele. Săndel lovi borcanul de muştar cu coada, iar borcanul zbură cât colo şi o lovi pe caracatiţă în cap.
”Auuu!”, strigă caracatiţa, stropind cu şi mai multă cerneală neagră, ca aceea în care se pierduse Săndel mai devreme… şi îl scăpă din strânsoare în tulburarea astfel iscată!

Săndel începu să înoate înainte cu toată viteza. Înota aşa de repede, iar cerneala caracatiţei era aşa de deasă, încât nici nu putea să vadă încotro se îndreaptă.
”Bufff!”Săndel înotase şi se izbise de un uriaş zid gri. Se simţea ameţit, confuz şi speriat.
”Poate că e un rechin sau un peşte spadă” gândi el. ”Mai bine dispar de aici cât pot de repede.”
”Scuză-mă”, spuse o voce blândă şi melodioasă. ”Pot să te ajut cu ceva?”
”Vai de mine!” bolborosi Săndel. ”Cine sunteţi? Nu am mai văzut niciodată un peşte aşa de mare ca dumneavoastră!”
”Ei bine, numele meu este Elena, Balena Cocoşată, aşa că nu sunt chiar un peşte. Iar eu nu am văzut niciodată o creatură aşa de micuţă ca tine. De fapt, nici nu te văd deloc. Înoată, te rog, până în dreptul ochilor mei ca să te pot vedea.”
”Pare a fi destul de inofensivă”, gândi Săndel şi înotă până în dreptul unui ochi de-al ei. ”Eu sunt Săndel, Peştişorul cel Plat”, spuse el timid.
”Şi ce faci aici? Eşti destul de departe de casă”, spuse Elena.
”Mi-e ruşine să vă spun”, spuse Săndel roşind. ”Am înotat departe de casă pentru că am rămas repetent în clasa a patra la Şcoala de Peşti a Doamnei Somon. Nu sunt bun de nimic ca peşte şi sunt o ruşine pentru părinţii mei, aşa că am decis să plec de capul meu în largul Marelui Ocean şi să nu mai fiu de ocară părinţilor mei. Dar sunt o catastrofă şi când vine vorba să înot departe de casă! Nici măcar nu am putut să găsesc Marele Ocean. Şi era cât pe ce să fiu mâncat de o caracatiţă uriaşă. Aşa că vedţi bine, nu sunt în stare să fac nimic ca lumea!”
”Stai o clipă. Spui că era cât pe ce să fii mâncat de o caracatiţă?”, întrebă Elena.
”Da, am lovit-o cu borcanul de muştar şi am înotat repede de acolo”, răspunse Săndel.
”Păi atunci tot ai reuşit să faci ceva bine”, spuse Elena.
”Nu m-am gândit la asta, spuse Săndel, ”dar cred că aşa e.
”Nu cred că te-ai împotmolit fiindcă eşti prost sau incapabil să faci ceva bun”, continuă Elena. ”Ai ales să te învinovăţeşti pentru greşelile tale, în loc să accepţi faptul că eşti ca toţi ceilalţi, un peşte supus grşelii, care face atât lucruri bune, cât şi rele.”
”Poate”, spuse Săndel, ”dar mie mi se pare că fac mai ales lucruri rele şi că cele mai multe lucruri le fac prost. Asta nu înseamnă că sunt un peşte prost?”
”Nu există peşti buni şi peşti răi, ” spuse Elena. ”Sunt doar peşti care fac lucruri bune şi lucruri rele. Toţi peştii sunt formaţi din toate însuşirile şi purtările lor, dintre care unele sunt bune, iar altele sunt rele. Este imposibil să fii în întregime bun sau în întregime rău. Chiar dacă eşti pe de-a întregul rău azi, mai mult ca sigur că ai făcut ceva bun în trecut sau că vei face ceva bun în viitor – şi dacă e aşa, înseamnă că nu eşti rău în întregime.”
”Asta aşa e,” răspunse Săndel gânditor, ”dar mie tot nu-mi place să fac greşeli şi să dau greş tot timpul sau aproape tot timpul. Cum să mă descurc atunci?”
”Primul pas,” explică Elena, ”este să te accepţi pe tine însuţi în întregime, cu greşeli şi cu tot restul. Încearcă să nu te învinovăţeşti, indiferent de ceea ce faci.
Al doilea pas este să accepţi responsabilitatea pentru că ai făcut o greşeală sau pentru că ai făcut un lucru greşit.
Al treilea pas este să încerci să-ţi corectezi greşelile. Iar cel de-al patrulea pas este este să vezi ce poţi să faci ca să nu mai repeţi aceleaşi greşeli în viitor.”
”Staţi să văd dacă am înţeles,” spuse Săndel. ”Voi folosi ca exemplu faptul că am rămas repetent în clasa a patra. În primul rând, mă accept pe mine însumi şi nu-mi mai spun să sunt prost sau că nu sunt în stare de nimic bun. În al doilea rând, accept că sunt responsabil că am rămas repetent. În al treilea rând, voi învăţa mai mult, ca să trec clasa anul viitor. Şi în al patrulea rând, voi continua să învăţ mai mult, să nu rămân repetent din nou.”
”Uaaau,” spuse Săndel încântat, ”dacă încep să gândesc astfel despre mine însumi, dacă mă accept pe mine însumi indiferent de ce se întâmplă şi dacă învăţ mult de tot, atunci poate că pot să devin într-adevăr un peştişor mai bun!”

”Fii atent,” îl opri Elena. ”A te considera complet bun este la fel de nepotrivit ca a te considera în întregime rău. Tu continui să îţi măsori valoarea ca peşte pornind de la felul în care te comporţi şi felul în care reuşeşti în ceea ce faci. Ţi-ar fi mai bine dacă ţi-ai judeca faptele şi însuşirile separat de felul în care te judecipe tine ca peşte, în loc să te condamni pe tine însuţi ca întreg, deoarece asta e deja  un lucru prea greu pentru un peştişor micuţ ca tine.”

”Cred că am înţeles acum,” spuse Săndel. ”E mai bine să mă accept pe mine însumi întotdeauna şi să îmi judec doar faptele. În acest fel, pot să învăţ din greşelile mele şi să nu mă mai fac să mă simt aşa de nefericit tot timpul.”

”Exact!” exclamă Elena. ”Vezi – poţi să gândeşti bine atunci când eşti atent. Acum nu crezi că e timpul să te întorci acasă la famila ta?”
”Cred că da,” spuse Săndel. ”Acum că îmi dau seama că nu sunt chiar aşa de prost şi nepriceput, chiar dacă am rămas repetent în clasa a patra, nu mai îmi e aşa greu să dau ochii cu ei. Mulţumesc pentru ajutor, doamnă Elena. mi-ar fi de mare folos dacă mi-aţi arăta direcţia cea bună”.
”Cred că Satul Peştişorilor Plaţi este în direcţia aceea,” răspunse Elena, arătându-i drumul cu coada. ”Îţi doresc o călătorie bună până acasă!”

Pe măsură ce Săndel se îndrepta înotând spre casă, o auzea pe Elena cântând în depărtare. ”Elena mi-a arătat calea cea bună în mai multe privinţe!”, gândi el fericit. ”Sunt aşa de bucuros că mi-am dat seama că nu există peşti buni sau peşti răi – ci doar peşti pur şi simplu. Iar eu sunt mândru să fiu unul dintre ei!”

Virginia Waters

Opoveste emoționantă cu căței , una despre loialitate, speranță și dragostea care vindecă:

Era o iarnă grea într-un orășel de munte. Zăpada se așternuse în straturi groase, iar frigul părea că pătrunde în oase. Într-o seară, o fetiță pe nume Ana, de 9 ani, ieșise afară cu mama ei să ducă pâine vecinei în vârstă. Pe drumul de întoarcere, dintr-un tufiș acoperit de gheață, s-a auzit un scâncet slab.

Ana s-a oprit, s-a aplecat și a zărit un ghemotoc de blană ud și tremurând. Era un cățeluș mic, alb cu pete maro, aproape înghețat. L-a luat în brațe și l-a strâns la piept, simțindu-i inimioara bătând slab. Mama ei a vrut să îl lase acolo, dar Ana a început să plângă:

— „Te rog, mami… o să moară fără noi.”

L-au dus acasă, i-au dat un prosop cald și lapte. Ana l-a numit Luna, pentru că îl găsise în noaptea cu cea mai plină lună. Zilele au trecut, iar cățelușa a început să prindă puteri. Nu știau de unde venise, dar Luna se lipise de Ana cu toată inima — o urmărea peste tot și îi aducea zâmbetul în fiecare dimineață.

Ce nu știa mama Anei era că fetița suferea încă de pe urma pierderii tatălui ei, care plecase într-un accident cu un an în urmă. De atunci, nu mai râdea, nu mai desena, nu mai dormea decât cu lumina aprinsă.

Dar de când apăruse Luna, începuse să râdă din nou. Să viseze. Într-o zi, a spus:

— „Tati mi-a trimis-o. Ca să nu mai fiu singură.”

Câțiva ani mai târziu, Ana a crescut și a devenit veterinar. Iar Luna, bătrână și cu lăbuțele albe de ani, încă dormea la capul patului ei. Pentru Ana, Luna nu fusese doar un cățel salvat — fusese salvarea ei.

”De multe ori, pe aplicațiile de dating bărbații în general anunță că vor ONS (one night stand) sau FWB (friends with benefits). Și femeile, dar într-o proporție mai mică. Acest anunț spune așa: Nu mă interesează să te cunosc. Nu vreau să știu ce fel de persoană ești, cum gândești, ce faci tu cu mintea ta. Vreau doar să fac sex cu tine. Și îți spun din start, ca să știi. Nu mă atașez, nu îți îndeplinesc nevoi de relație, nu te fac să te simți special/ă, nu te respect, nu te valorizez. Ci te anunț că te voi trata ca pe un obiect sexual, femeie sau barbat. Te anunț că tu vei decide dacă vrei să intri în abuz sexual. Probabil că vei zice uneori da, din singurătate sau plictis, din nevoia de a trece mai ușor peste o perioadă mai grea. Din nevoia de a te simți dorit /ă. Probabil că vei zice da, dacă ai traumă sexuală de când erai mic/ă și vei accepta doar de dragul unei mângâieri și conexiuni. Posibil că uneori vei zice da. Ce fel de da e ăsta, Dumnezeu știe. Dar ai zis da. Posibil că ai zis da abuzului sexual. Ți-ai dat consimțământul.

Ce fel de consimțământ e, again, Dumnezeu știe. E informat? Da, că omul te-a anunțat! E din traumă? Cu siguranță! E sănătos? Nu. Fiindcă, deși spunem, femei și bărbați, că suntem OK doar cu a face sex fără să fim în relație de cuplu, hai să ne punem afirmația asta la îndoială! Hai să ne amintim că nevoia primară a ființei umane este aceea de siguranță. Emoțională și fizică!”

Sursa :  Otilia Mantelers