Reziliența – traiectorii de dezvoltare |

Posted By admin on March 27, 2019

Cercetările din domeniul rezilienței au început în jurul anului 1970 ca urmare a multor ani de observații, dezvoltare de teorii și practici în ceea ce privește impactul traumei și stresului asupra funcționării și dezvoltării individului și familiei. Inițial, aceste cercetări s-au concentrat asupra consecințelor negative pe care prezența anumitor adversități (sărăcie, abuz) îl au asupra individului. Au urmat apoi o serie de studii care au avut ca scop înțelegerea traiectoriilor de dezvoltare în rândul copiilor care au reușit să facă față stresorilor, în ciuda adversităților întâlnite. Așadar, de-a lungul timpului, delimitările conceptuale cu privire la termenul de reziliență au suferit schimbări diverse. Ultimele studii însă definesc reziliența ca fiind capacitatea unui sistem de a se adapta cu succes provocărilor care amenință funcționarea, supraviețuirea și dezvoltarea ulterioară a unui sistem: atunci când o persoană sau o familie manifestă adaptare pozitivă (definită în funcție de criterii dinainte stabilite) în fața unor provocări majore, spunem despre acea persoană sau familie că este rezilientă. Există o serie de factori care se asociază cu rezultate pozitive în contextul prezenței diferitelor adversități sau provocări. Mai mulți autori (Boss, 2006; DeHaan, 2013; Fernandez, 2013; Masten, 2014; Cicchetti, 2016; Walsh, 2016; Masten, 2018) au realizat o listă cu cei mai importanți factori care contribuie la dezvoltarea rezilienței:

  • Mediul familial sigur și protector
  • Relații apropiate caracterizate prin  siguranță emoțională
  • Coeziune familială, apartenența familială
  • Abilități parentale bine dezvoltate
  • Motivație crescută de a te adapta , abilități de coping adaptativ
  • Abilități de rezolvare de probleme, de planificare, de reglare și co-reglare emoțională
  • Autoeficacitate, viziune pozitivă asupra propriei persoane dar și asupra familiei
  • Speranța, credința, optimismul
  • Credința că viața are sens, credința că lucrurile pe care le faci au sens
  • Rutinele și ritualurile (mai ales rutinele de familie)
  • Implicarea în procesul educațional al unei școli care funcționează eficient
  • Legătura cu comunități de sprijin sau de suport

Dintre toți acești factori, cei care fac referire la parenting sau la relația părinte-copil, au primit atenția cea mai mare în ultimii ani de cercetare. Interacțiunile părinte-copil joacă un rol central în dezvoltarea rezilienței: părinții contribuie la dezvoltarea unui sistem fundamental de adaptare la situații de risc pe care copiii îl folosesc apoi de-a lungul întregii vieți ca modalitate de a face față acestor situații. Rolul critic al părintelui în dezvoltarea rezilienței la copiii a fost subliniat mai ales prin intermediul teoriei atașamentului. O relație sigură de atașament cu părintele (sau o altă figură principală de atașament) funcționează ca factor protector pentru relațiile pe care copilul le dezvoltă pe mai târziu; de asemenea ea este asociată cu rezultate pozitive la nivel academic, social și emoțional pentru copiii aflați la risc sau care sunt expuși la evenimente traumatice. Mai mult, studiile arată că prezența unei figuri principale de atașament  diminuează semnificativ reacțiile de stres (de la nivel comportamental și fiziologic) pe care acești copii le au la  stimulii amenințători.

Așadar, relația de atașament sigur părinte-copil are implicații majore în dezvoltarea rezilienței la copii încă de timpuriu,  reprezentând baza pe care se construiesc ceilalți factori protectori care contribuie la dezvoltarea rezilienței.

Bibliografie

Masten, A. S. (2018). Resilience theory and research on children and families: Past, present, and promise. Journal of Family Theory & Review10(1), 12-31.

Masten, A., & Barnes, A. (2018). Resilience in Children: Developmental Perspectives. Children5(7), 98.

Sursa www.pedonline.ro

About The Author

admin

Comments

Leave a Reply