MentalClas

Psihologi si psihoterapeuti in Pitesti

“Ti-am spus astazi ca te iubesc?”


   Oct 28

“Ti-am spus astazi ca te iubesc?”

”Cand tata vorbea cu mine, intotdeauna incepea cu “Ti-am spus deja astazi cat de mult te iubesc?” Sentimentul de dragoste a fost reciproc si, in ultimii ani, pentru ca viata sa parea vizibil ca se afla in ultima faza, am devenit si mai apropiati…daca se putea asa ceva. La varsta de 82 de ani el era gata sa moara, si eu eram pregatit sa-l las sa plece de langa mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinta. Am ras si am plans, ne-am tinut de maini si ne-am spus unul altuia cat de mult ne iubim si am hotarat ca venise timpul. I-am spus, “Tata, dupa ce nu vei mai fi, sa-mi dai un semn ca esti bine”. A ras de absurditatea cererii mele. Tata nu credea in reancarnare. Nici eu nu pot sa spun ca eram prea convins, dar trecusem prin mai multe situatii care m-au facut sa cred ca poti primi niste semne “de pe lumea cealalta”. Eu si cu tatal meu eram atat de profund legati, incat am simtit atacul de inima in propriul meu piept in momentul in care a murit. Mai tarziu am jelit la gandul ca cei din spital, in intelepciunea lor sterila, nu m-au lasat sa-l tin de mana atunci cand si-a dat ultima rasuflare. Zi dupa zi ma rugam sa aud ceva de la el, dar nimic nu s-a intamplat. Noapte dupa noapte m-am rugat pentru un vis inainte de a adormi. Si totusi au trecut patru luni lungi in care nu am auzit si nu am simtit altceva decat durere pentru pierderea suferita. Mama murise cu cinci ani inainte de boala Alzheimer, si desi aveam propriile mele fete, am simtit moartea ei ca pe moartea unui copil. Intr-o zi, in timp ce stateam intins pe o masa de masaj intr-o camera mica, intunecoasa, asteptand sa-mi vina randul, m-a izbit brusc un dor de tatal meu. Am inceput sa ma intreb daca nu cumva fusesem prea exagerat cand ii cerusem sa-mi dea un semn. Mi-am dat seama ca mintea mea este intr-o stare hiper-acuta. Capul meu era cuprins de o claritate nefamiliara incat as fi putut sa adun coloane intregi de cifre. Am verificat sa vad daca sunt treaz si nu visez, si mi-am dat seama ca mai treaz de atat nu se poate. Fiecare gand al meu era ca o picatura de apa care pica in mijlocul unei baltoace, si m-am minunat de linistea si pacea fiecarui moment care trecea. Apoi m-am gandit, “Am incercat sa controlez mesajele de pe cealalta lume. Ma voi opri acum”. Brusc, mi-a aparut in fata chipul mamei mele, asa cum arata el inainte ca boala Alzheimer sa-i fure inteligenta, umanitatea si cele 60 de kilograme. Parul ei, de un argintiu splendid, ii inconjura fata dulce. Era atat de reala si atat de aproape, incat am avut senzatia ca, daca intind mana, o s-o ating. Arata exact cum era ea cu douazeci de ani in urma, inainte ca declinul sa o copleseasca. Puteam chiar simti aroma de Joy, parfumul ei preferat. Parea sa astepte si nu spunea nimic. Ma intrebam cum se poate intampla asa ceva, sa ma gandesc la tatal meu si sa apara mama, si in acel moment m-am simtit putin vinovat ca nu ma gandisem si la ea.  I-am spus, “O, Mama, imi pare atat de rau ca a trebuit sa suferi de boala aceea asa de ingrozitoare”. Ea atunci si-a aplecat capul putin, ca si cand ar fi inteles ceea ce i-am spus.  Apoi a zambit – un zambet superb – si mi-a spus foarte clar, “Singurul lucru de care imi aduc aminte este dragostea”. Si a disparut. Am inceput sa tremur intr-o camera devenita rece dintr-o data, si am stiut din acel moment, cu toata puterea sufletului meu, ca dragostea pe care o dam si o primim este unicul lucru care conteaza si de care ne amintim. Suferinta dispare; dragostea ramane. Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodata, iar acel moment va ramane pe veci in inima mea. Inca nu am auzit nimic din partea tatalui meu, dar sunt absolut sigur ca intr-o zi, cand ma voi astepta mai putin, el va aparea si imi va spune, “Ti-am spus astazi ca te iubesc?”

Bobbie Probstein

 

 

 

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply