”De multe ori, pe aplicațiile de dating bărbații în general anunță că vor ONS (one night stand) sau FWB (friends with benefits). Și femeile, dar într-o proporție mai mică. Acest anunț spune așa: Nu mă interesează să te cunosc. Nu vreau să știu ce fel de persoană ești, cum gândești, ce faci tu cu mintea ta. Vreau doar să fac sex cu tine. Și îți spun din start, ca să știi. Nu mă atașez, nu îți îndeplinesc nevoi de relație, nu te fac să te simți special/ă, nu te respect, nu te valorizez. Ci te anunț că te voi trata ca pe un obiect sexual, femeie sau barbat. Te anunț că tu vei decide dacă vrei să intri în abuz sexual. Probabil că vei zice uneori da, din singurătate sau plictis, din nevoia de a trece mai ușor peste o perioadă mai grea. Din nevoia de a te simți dorit /ă. Probabil că vei zice da, dacă ai traumă sexuală de când erai mic/ă și vei accepta doar de dragul unei mângâieri și conexiuni. Posibil că uneori vei zice da. Ce fel de da e ăsta, Dumnezeu știe. Dar ai zis da. Posibil că ai zis da abuzului sexual. Ți-ai dat consimțământul.

Ce fel de consimțământ e, again, Dumnezeu știe. E informat? Da, că omul te-a anunțat! E din traumă? Cu siguranță! E sănătos? Nu. Fiindcă, deși spunem, femei și bărbați, că suntem OK doar cu a face sex fără să fim în relație de cuplu, hai să ne punem afirmația asta la îndoială! Hai să ne amintim că nevoia primară a ființei umane este aceea de siguranță. Emoțională și fizică!”

Sursa :  Otilia Mantelers

”Cand tata vorbea cu mine, intotdeauna incepea cu “Ti-am spus deja astazi cat de mult te iubesc?” Sentimentul de dragoste a fost reciproc si, in ultimii ani, pentru ca viata sa parea vizibil ca se afla in ultima faza, am devenit si mai apropiati…daca se putea asa ceva. La varsta de 82 de ani el era gata sa moara, si eu eram pregatit sa-l las sa plece de langa mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinta. Am ras si am plans, ne-am tinut de maini si ne-am spus unul altuia cat de mult ne iubim si am hotarat ca venise timpul. I-am spus, “Tata, dupa ce nu vei mai fi, sa-mi dai un semn ca esti bine”. A ras de absurditatea cererii mele. Tata nu credea in reancarnare. Nici eu nu pot sa spun ca eram prea convins, dar trecusem prin mai multe situatii care m-au facut sa cred ca poti primi niste semne “de pe lumea cealalta”. Eu si cu tatal meu eram atat de profund legati, incat am simtit atacul de inima in propriul meu piept in momentul in care a murit. Mai tarziu am jelit la gandul ca cei din spital, in intelepciunea lor sterila, nu m-au lasat sa-l tin de mana atunci cand si-a dat ultima rasuflare. Zi dupa zi ma rugam sa aud ceva de la el, dar nimic nu s-a intamplat. Noapte dupa noapte m-am rugat pentru un vis inainte de a adormi. Si totusi au trecut patru luni lungi in care nu am auzit si nu am simtit altceva decat durere pentru pierderea suferita. Mama murise cu cinci ani inainte de boala Alzheimer, si desi aveam propriile mele fete, am simtit moartea ei ca pe moartea unui copil. Intr-o zi, in timp ce stateam intins pe o masa de masaj intr-o camera mica, intunecoasa, asteptand sa-mi vina randul, m-a izbit brusc un dor de tatal meu. Am inceput sa ma intreb daca nu cumva fusesem prea exagerat cand ii cerusem sa-mi dea un semn. Mi-am dat seama ca mintea mea este intr-o stare hiper-acuta. Capul meu era cuprins de o claritate nefamiliara incat as fi putut sa adun coloane intregi de cifre. Am verificat sa vad daca sunt treaz si nu visez, si mi-am dat seama ca mai treaz de atat nu se poate. Fiecare gand al meu era ca o picatura de apa care pica in mijlocul unei baltoace, si m-am minunat de linistea si pacea fiecarui moment care trecea. Apoi m-am gandit, “Am incercat sa controlez mesajele de pe cealalta lume. Ma voi opri acum”. Brusc, mi-a aparut in fata chipul mamei mele, asa cum arata el inainte ca boala Alzheimer sa-i fure inteligenta, umanitatea si cele 60 de kilograme. Parul ei, de un argintiu splendid, ii inconjura fata dulce. Era atat de reala si atat de aproape, incat am avut senzatia ca, daca intind mana, o s-o ating. Arata exact cum era ea cu douazeci de ani in urma, inainte ca declinul sa o copleseasca. Puteam chiar simti aroma de Joy, parfumul ei preferat. Parea sa astepte si nu spunea nimic. Ma intrebam cum se poate intampla asa ceva, sa ma gandesc la tatal meu si sa apara mama, si in acel moment m-am simtit putin vinovat ca nu ma gandisem si la ea.  I-am spus, “O, Mama, imi pare atat de rau ca a trebuit sa suferi de boala aceea asa de ingrozitoare”. Ea atunci si-a aplecat capul putin, ca si cand ar fi inteles ceea ce i-am spus.  Apoi a zambit – un zambet superb – si mi-a spus foarte clar, “Singurul lucru de care imi aduc aminte este dragostea”. Si a disparut. Am inceput sa tremur intr-o camera devenita rece dintr-o data, si am stiut din acel moment, cu toata puterea sufletului meu, ca dragostea pe care o dam si o primim este unicul lucru care conteaza si de care ne amintim. Suferinta dispare; dragostea ramane. Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodata, iar acel moment va ramane pe veci in inima mea. Inca nu am auzit nimic din partea tatalui meu, dar sunt absolut sigur ca intr-o zi, cand ma voi astepta mai putin, el va aparea si imi va spune, “Ti-am spus astazi ca te iubesc?”

Bobbie Probstein

Fiecare dintre noi cunoaşte mai multe căi prin care să ne protejăm, să ne apărăm trupul pentru a nu fi rănit. Dacă trupul ne este rănit, ne pansăm, ne bandajăm. Dar dacă sufletul ne este rănit, cum facem ? Există un bandaj pentru suflet? Există un pansament pentru rănile sufleteşti ?
Bandajul sau pansamentul reprezintă pentru trup o graniţă: ceva ce ţine răul departe de rană şi lasă doar binele înăuntru, ca atunci când vrem să aplicăm o soluţie care ne face bine.

În LUMEA FIZICĂ graniţele sunt uşor de observat: bandaje, indicatoare, ziduri, garduri. În LUMEA SUFLETULUI graniţele sunt la fel de reale, numai că mai dificil de observat.
Aşa cum integritatea fizică este protejată de graniţe reprezentate fizic, în acelaşi mod sufletul nostru are graniţe care îl ajută să se protejeze, să se simtă în siguranţă şi să se vindece. Din păcate graniţele sufletului nostru nu sunt fizice şi de aceea nu sunt atât de evidente pentru ceilalţi sau chiar pentru noi înşine.

Pentru vindecarea sufletului avem nevoie de un pansament. Acesta este construit din graniţele noastre personale care ne protejează de a fi invadaţi şi agresaţi sau de a invada şi agresa.  Putem începe să vindecăm rănile sufletul nostru respectând 8 dintre regulile graniţelor sufletești.

Sunt momente in viata, cand simti nevoia s-o iei de la capat. Iti faci un bilant al perioadei, ce tocmai s-a incheiat, si incepi sa te gandesti, deja, la urmatoarea.

Ideea este ca evaluarea acelei etape, s-o faci la modul obiectiv. Sa constati ce ai facut bine si ce nu. Sa-ti accepti greselile si nerealizarile.

Nu poti face pasul urmator pana nu tragi linia. Exista posibilitatea sa fi dezamagit de rezultate. Este posibil sa nu fi realizat ceea ce ti-ai propus, iar anumite obiective sa fi ramas doar pe hartie.

Daca faci o lista cu ” da ” si ” nu ”, s-ar putea sa ai o surpriza neplacuta. Si totusi analiza trebuie dusa pana la capat. Este necesar sa-ti reglezi conturile cu trecutul. Chiar daca acesta este apropiat sau mai indepartat.

La scoala, intotdeauna, tabla se sterge dupa terminarea unei ore. Nu poti sa predai o lectie noua pe o tabla murdara. La fel se intampla in viata, cand o iei de la capat.

Iti propui ca noul ciclu, in care vei intra, sa fie mult mai bun. Sa duci la indeplinire atat noile proiecte stabilite, cat si pe cele incepute si ramase neterminate, din ciclul care, de-abia, s-a incheiat.

Ai nevoie, insa, de aceea satisfactie pe care ti-o confera un inceput curat, ridicat pe un morman de trecut, stabil insa si bine batatorit. Nu-ti doresti sa te bantuie, de aceea trebuie sa inchei toate conturile cu el.

Este bine sa ai puterea si rabdarea sa-ti faci evaluarea, patrunzand, cat mai mult, in adancime. Sa-ti revezi si celelalte cicluri, pentru ca toate, pana la ultimul parcurs, sunt legate intre ele.

Depind unele de altele si intotdeauna cel anterior il va conditiona pe cel care urmeaza. Cum este firesc sa fie.

Trebuie sa-mi intorc privirea spre trecut, pentru a-mi face un viitor mai bun.

Copil fiind, auzisem si eu de ciclurile din viata omului, iar mintea mea de atunci nu contenea sa se intrebe…” cum ne dam seama ca un ciclu se termina si altul va incepe ? ”

La aceasta intrebare am primit un raspuns, care evident nu m-a satisfacut, dar am fost nevoita sa ma multumesc cu el…” iti vei da seama singura cand un ciclu s-a incheiat, pentru ca dorinta unui nou inceput nu-ti va mai da pace ”. Acum inteleg sensul acelor cuvinte.

Este o dorinta care vine din adancul fiintei tale. Esti constient ca in ciclul in care te afli, ai dat totul. Rezervele, altadata imense, acum sunt pe terminate. Simti, insa, parfumul unui nou inceput.

Il doresti cu toata fiinta ta. Strangi lucrurile vechi si prafuite, ale ciclului incheiat, si le pui in cufarul vietii, alaturi de celelalte. Incepi, deja, sa te concentrezi la ce va urma.

Sunt, insa, oameni care se incapataneaza sa ramana in ciclul prezent, chiar daca simt ca este la final si o noua etapa li se deschide in viata.

Sunt atat de ancorati si legati, de momentele perioadei care s-a incheiat, incat nu se pot rupe. Rezultatele si realizarile ciclului sunt departe de a fi satisfacatoare si cu toate acestea refuza sa puna punct si sa treaca mai departe.

Prefera sa taraganeze anumite proiecte, care n-au nicio perspectiva, decat sa se implice in altele noi. Este ceea ce se numeste frica de nou sau teama de schimbare.

Nu trebuie sa ne speriem, niciodata, de un ” altceva ”. Viata inseamna evolutie, schimbare si transformare. Nu se poate altfel.

Este firesc sa ne supunem acestui adevar imuabil.

Iata cuvintele lui Confucius : ” Doar cei mai intelepti si cei mai prosti dintre oameni nu se schimba. ”

Ciclurile pe care le traversam, de-a lungul vietii, ne dau sansa de a ne transforma, de a ne imbunatati viata, si de a nu mai repeta greselile. Ne ajuta sa evoluam, sa cunoastem si sa devenim mai intelepti, chiar daca…….asa cum spune Benjamin Franklin ” Tragedia vietii este ca imbatranim prea repede si devenim intelepti prea tarziu. ”

Nu exista ciclu care sa nu-si lase o puternica amprenta in viata fiecaruia dintre noi. Cu bune sau mai putin bune, el va reprezenta baza unei noi etape, ce urmeaza in existenta noastra.

Tot ce a fost bun in perioada incheiata, trebuie retinut si transmis mai departe. Nu poti sterge nimic din cele petrecute intr-o anumita etapa. Poti doar sa selectezi. Ceea ce nu poate fi preluat, va trebui aruncat la cosul de gunoi al vietii.

Trebuie sa duci cu tine numai lucrurile de calitate. In felul acesta viata ta va capata valoare si sens.Cuvintele lui Herbert Harris vorbesc de la sine…” Să trăieşti astfel încât felul în care ţi-ai trăit viaţa să trăiască mai mult decât tine. ”

Confucius spune : ” Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut. ”

Si inchei, citandu-l pe Osho, ale carui cuvinte spun totul. Iata-le : ” Viata este o curgere, este un fluviu, este o miscare continua. Dar oamenii au impresia ca ei insisi reprezinta ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este incremenita ; viata este o continua schimbare. Cu cat exista mai multa schimbare, cu atat viata este mai abundenta. Iar o viata abundenta aduce cu sine extraordinare schimbari, clipa de clipa. ”