Poate pentru că într-o societate tot mai presată de lipsa de timp , de ideea de a trăi cât mai intens și „mai repede” într-o permanentă luptă cu timpul ,încercând să-l stăpânim și să-l împărțim cât mai adecvat între cei dragi , încercând să delegăm problemele apărute celor specializați – așa s-ar putea explica și această specializare.Societatea modernă , „ de consum” , permite apariția unor astfel de segmente “de nișă”.Dincolo de de necesarele corecții ale vorbirii făcute cu ajutorul logopedului ,în cazurile în care datorită construcției aparatului fono-articulator  copilul are probleme reale de pronunție  , mai sunt multe alte probleme care apar doar datorită faptului că nu a fost corectat și atenționat la timp , sau pur și simplu pentru că pronunția hazlie nu a dat naștere la probleme ci chiar ne-a încântat fiind astfel încurajată tacit.

Astfel , revenind la lipsa de timp  și dând totdeauna vina pe lipsa acestuia , ajungem să constatăm existența unor probleme ignorate sau incurajate tacit pe care timpul nu le-a rezolvat ci le-a agravat .În cazul copiilor cu mici probleme de vorbire se poate constata că nu s-ar fi ajuns la psiholog dacă ( din lipsă de timp ) creșterea copiilor nu ar fi fost preluată de  bunici îngăduitori ce au obsevat problema ,dar le-a adus încântare și au tolerat-o ,corecția devenind și mai dificilă dacă după ce sunt învățate exercițiile  la logoped nu sunt exersate și acasă ,unde se revine din nou la un mediu permisiv.

Trecând apoi la probleme datorate comportamentului, deseori se vine cu copilul la psiholog la fel cum se vine la medicul dentist sau la ortoped pentru a se rezolva „problema”.

Copilul nu poate fi scos din mediul său pentru ai fi rezolvată problema ca în cazurile de mai sus.Nu se poate trata eficient o problemă dacă nu și contextul în care a apărut această problemă nu se modifică în mod corespunzător.Problema se rezolvă în ansamblul ei .Nu pot apărea atâția copii cu probleme de hiperactivitate ,sau diagnosticați mai modern și mai trendy ( pentru că și diagnosticul copilului nostru  trebuie să fie deosebit ) cu ADHD  fără să existe acasă un mediu propice dezvoltării unor asemenea probleme ,un mediu în care copilul este deservit tot timpul și de aceea nu are nici un motiv să învețe singur , un mediu în care nu se poate concentra niciodată asupra unui lucru pentru că apar noi stimuli iar sistemul de recompense este total dat peste cap.În asemenea cazuri este normal ca nu numai copilul să fie adus la psiholog ,pentru că problema nu este doar a lui ( „am un copil cu o problemă”),

El este doar efectul  apărut în urma unei cauze ce trebuie căutată în interiorul familiei pentru a putea fi rezolvată eficient.De aceea ,pentru ca asemenea probleme să nu se manifeste și să aibă repercusiuni în exterior iar mai apoi , mai târziu in viața de adult a copilului nostru ,este bine  ( când timpul are răbdare cu noi ) să aruncăm o privire mai aproape la sursa problemelor noastre ce au repercusiuni prin noi în exterior prin copiii noștrii și din nou la noi ,în întregul lanț social amplificate de toate „ecourile” problemei nerezolvate eficient și la „scripturi”perpetue.

Rezolvându-ne problemele noastre , de cele mai multe ori rezolvăm implicit și problemele copiilor noștrii.

Sorin Iorga, psiholog Pitesti

Tocmai m-am intors de la Bucuresti unde am sustinut un atelier de lucru(acum i se spune modern workshop ). Pentru ca urma sa sustin prezentarea la ora 18:00 am mers de la ora 17:00 la un atelier de lucru sustinut de doctorul Cristian Andrei. Am vrut sa-l cunosc personal pentru ca sunt multe pareri in ceea ce-l priveste. Va marturisesc ca am fost de-a dreptul incantata de acest om. Emana foarte multa  caldura si intelegere pentru cei cu care intra in contact. Am cunoscut multi medici si parerea mea despre cei pe care i-am cunoscut este ca de obicei iti lasa impresia ca ei stiu mai bine ce iti trebuie (sunt experti in problema ta) insa  nu  este si cazul doctorului Cristian Andrei. Este vizibila experienta in lucrul direct cu oamenii. M-a impresionat eleganta cu care conduce o discutie insa mai mult decat orice modul in care a abordat fiecare participant.Printre subiectele abordate a fost si cel al iubirii in cuplu si asta mi-a amintit de   Jacques Salomé .

In cartea lui “Singuratatea in doi nu e pentru noi” spune ca nu e de ajuns sa iubesti. Cum asa? Pai sa vedem care e punctul lui de vedere :

“Nu e de ajuns sa îi spun “te iubesc” daca nu pot primi toata aceasta dragoste în mine.

Nu e de ajuns sa vreau sa fiu iubit daca relatia mea nu este în acord cu darul iubirii primite.

Nu e de ajuns sa îmi exprim dorintele,trebuie de asemenea sa accept sa nu le impun.

Nu e de ajuns ca ea sa-mi spuna dorintele ei, daca nu stiu sa le primesc sau sa le amplific.

Nu e de ajuns sa o las sa creada ca vreau o relatie de cuplu când eu îmi doresc doar sa ne întâlnim.

Nu e de ajuns sa raspund asteptarilor ei daca nu stiu sa le exprim pe ale mele.

Nu e de ajuns sa o las sa creada ca ma poate iubi ,daca mie mi-e teama de iubire sau mi-e frica sa devin dependent.

Nu e de ajuns sa ma las iubit daca nu sunt sigur de propriile mele sentimente.

Nu e de ajuns sa fiu pasional daca nu disting nevoile ei de ale mele.

Nu e de ajuns sa ma arat cu ea daca nu o vad când suntem împreuna.

Nu e de ajuns sa îi promit ziua de mâine daca nu sunt capabil sa traiesc în prezent.

Nu e de ajuns sa îi spun: vreau sa traiesc cu tine daca nu sunt eliberat de angajamentele mai vechi.

Nu e de ajuns sa îi spun: poti conta pe mine daca eu sunt înca dependent.

Nu e de ajuns sa îi fiu fidel daca simt ca nu îmi sunt fidel mie însumi.

Dar uneori e de ajuns sa-mi asum riscul de a spune toate acestea si mai multe pentru a începe sa construim împreuna dincolo de întâlnire, o relatie plina de viata.”(Jacques Salomé-Singuratatea in doi nu e pentru noi)

Concluzia :

Odata ce a trecut faza atractiei, munca iubirii incepe. Nu este un sentiment. Consta in ceea ce faci pentru cealalta persoana. Asa cum foarte frumos Scott Peck spune in “Drumul mai putin umblat” : “…..iubirea este ceea ce iubirea face. E sa dai celuilalt instrumentele de care are nevoie pentru a creste. Inseamna sa-l/ sa-o cunosti si intelegi cu adevarat.”

Camelia Dragomirescu, Psiholog Pitesti