Tot mai mulți oameni se tem de minciună sau chiar sunt mințiți de apropiați-copii , parteneri de cuplu,parinti,prieteni etc.. Și suferă cumplit din cauza asta. Cel mai adesea ii intreb dacă nu cumva suferința vine de la faptul că cei ce i-au mințit le-au subminat inteligența-au considerat că sunt prea proști să înțeleagă sau să accepte adevărul? Răspunsul la întrebarea mea nu vine imediat însă se vede o undă de lămurire pe fața schimonosită de suferință a celui mințit. Aparenta lamurire nu dureaza mult pentru ca mai apoi intreb :

“-Oare tu nu minti ?”

Care e explicatia pentru faptul ca  mintim ?

Dacă scrutăm conştiinţa şi nu ne mulţumim pur şi simplu să admitem minciuna în ceea ce are ea aparent, atunci aflăm că este un mijloc de a te face remarcat, de a-ţi da importanţă. Dacă ne examinăm pe noi din unghiul inconştientului , vom vedea că aici se ascunde un împovărător sentiment de inferioritate care caută să se elibereze. Tocmai acest sentiment de inferioritate generează tendinţa de a-ţi da importanţă. Lucrul acesta îl constatăm, de altfel, şi în sfera conştiinţei. De fapt minciuna nu este destinata atat de mult sa-i raneasca sau sa-i amageasca pe altii cat mai ales sa ne amagim pe noi.Parerea mea este ca de multe ori cand mintim o facem pentru ca nu putem suporta sau tolera durerea reprosurilor ce ni se aduc. Eticheta dupa care ne vom conduce apoi viata va fi mentinuta ca o oglinda in care nu vrem sa ne reflectam imaginea corecta. Mintim cand ne maturizam pentru ca incercam sa acoperim ceva ce stim ca este ilicit. Nu e nevoie sa mintim daca nu stim dinainte ca lucrul acela trebuie ascuns. Astfel , trebuie că minciuna este precedată de o formă rudimentară de constiință.

Psiholog  Pitesti Camelia Dragomirescu