Tot mai mulți oameni se tem de minciună sau chiar sunt mințiți de apropiați-copii , parteneri de cuplu,parinti,prieteni etc.. Și suferă cumplit din cauza asta. Cel mai adesea ii intreb dacă nu cumva suferința vine de la faptul că cei ce i-au mințit le-au subminat inteligența-au considerat că sunt prea proști să înțeleagă sau să accepte adevărul? Răspunsul la întrebarea mea nu vine imediat însă se vede o undă de lămurire pe fața schimonosită de suferință a celui mințit. Aparenta lamurire nu dureaza mult pentru ca mai apoi intreb :

“-Oare tu nu minti ?”

Care e explicatia pentru faptul ca  mintim ?

Dacă scrutăm conştiinţa şi nu ne mulţumim pur şi simplu să admitem minciuna în ceea ce are ea aparent, atunci aflăm că este un mijloc de a te face remarcat, de a-ţi da importanţă. Dacă ne examinăm pe noi din unghiul inconştientului , vom vedea că aici se ascunde un împovărător sentiment de inferioritate care caută să se elibereze. Tocmai acest sentiment de inferioritate generează tendinţa de a-ţi da importanţă. Lucrul acesta îl constatăm, de altfel, şi în sfera conştiinţei. De fapt minciuna nu este destinata atat de mult sa-i raneasca sau sa-i amageasca pe altii cat mai ales sa ne amagim pe noi.Parerea mea este ca de multe ori cand mintim o facem pentru ca nu putem suporta sau tolera durerea reprosurilor ce ni se aduc. Eticheta dupa care ne vom conduce apoi viata va fi mentinuta ca o oglinda in care nu vrem sa ne reflectam imaginea corecta. Mintim cand ne maturizam pentru ca incercam sa acoperim ceva ce stim ca este ilicit. Nu e nevoie sa mintim daca nu stim dinainte ca lucrul acela trebuie ascuns. Astfel , trebuie că minciuna este precedată de o formă rudimentară de constiință.

Psiholog  Pitesti Camelia Dragomirescu

In terapia de cuplu exista , cel mai adesea, asteptari nerealiste de la terapeut. Partenerii vin la terapie asteptand ca terapeutul sa-l certe pe celalalt sau sa dea dreptate unuia sau altuia. Pentru ca este o parte a problemelor cu care oamenii se confrunta foarte des si de care probleme sunt afectati copiii si alti membrii ai familiei , m-am gandit sa concep un raspuns la intrebarea din titlu  care sa se asemene cu un prospect de medicamente (si asta pentru ca in terapia de cuplu NU SE PRESCRIU MEDICAMENTEJ)

Pregătire
Partenerii trebuie să fie informaţi că vor fi impreuna aliati in procesul terapeutic si ca această cooperare este vitală pentru procesul ce se va derula si pentru rezultatul pozitiv al terapiei.

Cuplurile ar trebui să aibă o dorinţă  puternica si reala de a modifica şi / sau schimba comportamentele disfuncţionale.

Onestitata şi deschiderea emoţională este o componentă indispensabil necesară pentru procesul terapeutic. Rezultatele nu pot fi garantate de terapeut. Psihoterapeutul va furniza de obicei un proces de evaluare amplu în intalnirea iniţială.Acest proces de evaluare a cuplului include, de obicei, colectarea de informaţii în detaliu cu privire la problema  prezentă şi informatii privind nivelul de şcolarizare al partenerilor, statutul ocupational , istoria familiei de origine a celor doi parteneri, abuz de substanţe, religie, obiceiuri relationale, probleme medicale etc. , toate acestea sub forma unui interviu. Psihoterapeutul poate concepe apoi cel mai bun curs de planificare a tratamentului.

Alte teste psihologice şi evaluari  pot fi indicate iniţial sau vor fi recomandate ,daca vor fi necesare,pe parcursul  procesului terapeutic.

Ingrijire
Tratamentul durează de obicei câteva luni sau mai mult. Odată ce cuplul a dezvoltat competenţe adecvate şi a afişat un nivel îmbunătăţit de funcţionare, care este satisfăcător  pentru ambii parteneri , atunci tratamentul poate fi intrerupt si contractul terapeutic reziliat.

O conştientizare a comportamentelor de prevenire a recidivei şi a comportamentelor recidivante este importanta. (Comportament recurent se referă la revenirea la comportamentele pe care cuplul încearca sa le modifice sau sa le elimine.) Clientii sunt încurajaţi să se întoarcă in  terapie dacă simptomele apar sub forma comportamentelor de recidivă. Vizite de urmarie a evolutiei şi terapia psihologică pe termen lung pot fi aranjate între părţi dacă acest lucru este de comun acord ca este necesar şi benefic.

Riscuri
Riscul major in terapia de cuplu este absenta ameliorarii sau a revenirea la comportamentele  disfuncţionale. Acestea tind să nu apară cu excepţia cazului în care există o defalcare în abilităţile învăţate şi dezvoltate în timpul terapiei , sau o persoană este rezistenta la schimbare pe termen lung.De asemenea exista si asa zisa „agenda ascunsa” cu care partenerii vin la terapie (o relatie extraconjugala,dorinta puternica de separare nerecunoscuta fata de partener etc.)

Rezultate normale
O progresie normală a terapiei de cuplu este scaderea frecventei sau eliminarea comportamentelor  care cauzează simptomatologia (dificultatile de relationare). Cuplul este readus la starea de sanatate cand interacţiunile  şi comportamentele  sunt ajustate pentru a produce un echilibru fericit de interacţiuni reciproc corespunzătoare.Clientii care sunt sinceri  şi rezonabili, cu o dorinţa reasle de a schimba tendinţele comportamnetale  determina  rezultate mai bune prin aceea ca  dezvolta abilităţi  care promovează interacţiuni comprehensive si o relaţie sănătoasă.

Rezultate anormale
Nu se cunosc rezultatele anormale in terapia de cuplu. In cel mai rău caz  clientii se reintorc la ceea ce faceau inainte de apelarea la terapeut , deoarece acestia nu pot rupe cercul vicios constand in  comportametele auto-induse si disfunctionale  care precipita disfuncţiie maritale şi suferinţa cuplului .

Atentionari speciale !!!

Problemele se pot  agrava în cazul în care terapia  este furnizata de către un nespecialist.

De aceea asigurati-va ca ceea ce primiti in cabinetul terapeutului va este folositor si renuntati atunci cand observati ca relatia dumneavoastra se altereaza in detrimentul ameliorarii .

Camelia Dragomirescu

Psihoterapeut , Pitesti

Poate pentru că într-o societate tot mai presată de lipsa de timp , de ideea de a trăi cât mai intens și „mai repede” într-o permanentă luptă cu timpul ,încercând să-l stăpânim și să-l împărțim cât mai adecvat între cei dragi , încercând să delegăm problemele apărute celor specializați – așa s-ar putea explica și această specializare.Societatea modernă , „ de consum” , permite apariția unor astfel de segmente “de nișă”.Dincolo de de necesarele corecții ale vorbirii făcute cu ajutorul logopedului ,în cazurile în care datorită construcției aparatului fono-articulator  copilul are probleme reale de pronunție  , mai sunt multe alte probleme care apar doar datorită faptului că nu a fost corectat și atenționat la timp , sau pur și simplu pentru că pronunția hazlie nu a dat naștere la probleme ci chiar ne-a încântat fiind astfel încurajată tacit.

Astfel , revenind la lipsa de timp  și dând totdeauna vina pe lipsa acestuia , ajungem să constatăm existența unor probleme ignorate sau incurajate tacit pe care timpul nu le-a rezolvat ci le-a agravat .În cazul copiilor cu mici probleme de vorbire se poate constata că nu s-ar fi ajuns la psiholog dacă ( din lipsă de timp ) creșterea copiilor nu ar fi fost preluată de  bunici îngăduitori ce au obsevat problema ,dar le-a adus încântare și au tolerat-o ,corecția devenind și mai dificilă dacă după ce sunt învățate exercițiile  la logoped nu sunt exersate și acasă ,unde se revine din nou la un mediu permisiv.

Trecând apoi la probleme datorate comportamentului, deseori se vine cu copilul la psiholog la fel cum se vine la medicul dentist sau la ortoped pentru a se rezolva „problema”.

Copilul nu poate fi scos din mediul său pentru ai fi rezolvată problema ca în cazurile de mai sus.Nu se poate trata eficient o problemă dacă nu și contextul în care a apărut această problemă nu se modifică în mod corespunzător.Problema se rezolvă în ansamblul ei .Nu pot apărea atâția copii cu probleme de hiperactivitate ,sau diagnosticați mai modern și mai trendy ( pentru că și diagnosticul copilului nostru  trebuie să fie deosebit ) cu ADHD  fără să existe acasă un mediu propice dezvoltării unor asemenea probleme ,un mediu în care copilul este deservit tot timpul și de aceea nu are nici un motiv să învețe singur , un mediu în care nu se poate concentra niciodată asupra unui lucru pentru că apar noi stimuli iar sistemul de recompense este total dat peste cap.În asemenea cazuri este normal ca nu numai copilul să fie adus la psiholog ,pentru că problema nu este doar a lui ( „am un copil cu o problemă”),

El este doar efectul  apărut în urma unei cauze ce trebuie căutată în interiorul familiei pentru a putea fi rezolvată eficient.De aceea ,pentru ca asemenea probleme să nu se manifeste și să aibă repercusiuni în exterior iar mai apoi , mai târziu in viața de adult a copilului nostru ,este bine  ( când timpul are răbdare cu noi ) să aruncăm o privire mai aproape la sursa problemelor noastre ce au repercusiuni prin noi în exterior prin copiii noștrii și din nou la noi ,în întregul lanț social amplificate de toate „ecourile” problemei nerezolvate eficient și la „scripturi”perpetue.

Rezolvându-ne problemele noastre , de cele mai multe ori rezolvăm implicit și problemele copiilor noștrii.

Sorin Iorga, psiholog Pitesti

În timp ce rezolvarea problemelor –cunoscută și ca activitate a gândirii -presupune planificarea anticipată pentru a evidenția care  sunt strategiile benefice, îngrijorările pot doar sa provoace suferinţă.

Dar dacă îngrijorarea cauzeaza mai multe probleme decât rezolvă, de ce este utilizata asa de des? Trebuie să existe un motiv pentru care milioane de oameni se ingrijoreaza mai mult decat e necesar și nici nu-și rezolvă problemele. De asemenea sunt multi  diagnosticati ca suferind de ingrijorare  cronică.

Iata ca la nivel rațional stim acum despre ce e vorba.

Și?

Nu ne vom mai îngrijora ?

Să pui capăt îngrijorărilor nu-i deloc ușor……

Din fericire, psihologii au venit cu mai multe strategii prin care  să incetati a  vă mai face griji! Aici sunt câteva :

1. În primul rând, daca doriti  sa reduceti  vulnerabilitatea la îngrijorare este determinant sa aveti grija de dumneavoastra. Asiguraţi-vă că dormiti şi mâncati corespunzator.

2. În al doilea rând, atunci când vă cuprinde îngrijorarea luati-va câteva minute pentru a vă calma prin meditaţie, ascultati muzica, sau respiraţi profund.

3. Odată ce sunteţi într-o stare mai relaxată, încercaţi să examinați dacă  gândurile dumneavoatră sunt productive şi vă ajută la rezolvarea problemelor . Concentrati-va ! Alegeti acele  gânduri ce vă pot fi utile în a vă ajuta să rezolvati o problemă de ordin practic. Etichetați restul ca îngrijorări.

4. Examinați cu atenție gandurile. Adresaţi-vă întrebări cum ar fi:
Ce probabilitatea există ca gândul meu să fie adevărat?
Care este probabilitatea ca lucrul de care  mă tem să se întâmple de fapt?
Îmi este acest gând de ajutor?
În cazul în care aș avea un  prieten care a avut aceste griji,  ce i-aș spune să facă?

5. Dacă vă faceți griji  cu privire la  ceea ce nu se poate schimba, vă reamintesc că lupta cu ceea ce nu poate fi controlat va face doar rău.

A accepta  ceea ce nu se poate schimba este o stategie mult mai favorabilă.

E mai clar acum?

Camelia Dragomirescu, psiholog si psihoterapeut Pitesti